Nu numai numele autorului textului (care a stat la baza unui scenariu semnat de Raluca Sas-Marinescu) trimite la film, ci și decupajul pe care îl aplică regizorul materialului, împărțindu-l în scene scurte, montate dinamic, și despărțite prin heblu. Lăsând cuvântul pe planul al doilea, regizorul ordonează imaginile astfel încât să vorbească de la sine, descriind viața monotonă până la disperare a funcționarului între două vârste care este eroul banal al întâmplării povestite. Nu e nevoie de cuvinte să descrii o viață lipsită de orice orizont, aceeași în fiecare zi, al cărei ritm sacadat este întrerupt brusc de concedierea funcționarului, în urma unei restructurări. Că viața începe să conteze abia atunci, în momentul în care ordinea a fost aruncată în aer, nu poate fi o surpriză - e de la sine înțeles că se întâmplă așa, fiindcă viața este ea însăși mai aproape de haos decât de ordine, iar autenticitatea trăirilor se atinge de obicei în momente extreme, nu în cele "de toate zilele".
Interesantă este însă întorsătura pe care o propune textul și pe care o urmează cu un imaginar aparat de filmat regizorul: omul se decide să angajeze un "killer", fiindcă nu e în stare să se sinucidă singur, dar abia după ce a plătit deja începe să descopere savoarea fiecărei clipe. Începe prin a fuma o primă țigară, continuă cu un pahar de tărie, pentru ca, în cele din urmă, să se îndrăgostească. Dinamica este cea a unui film polițist, actorii își schimbă rolurile, trecând de la o compoziție la alta - în afara personajelor principale, funcționarul (Georg Potzolli) și iubita sa (Johanna Adam). Cel mai abil în acest joc este Pali Vecsei, unul dintre tinerii actori ai teatrului prezent în mai toate spectacolele, remarcându-se printr-o expresivitate specială și, în acest caz, prin felul precis în care trasează contururile diverselor personaje - funcționar, killer, chelner - prin care trece rând pe rând. Efortul e ceva mai vizibil la colegii săi, Franz Kattesch și Roger Pârvu, dar și ei fac față ritmului alert impus de regizor, parcă ferindu-se să insiste prea mult asupra amănuntelor. Efectul este acela provocat de masca unui clovn, să zicem: în ciuda machiajului gros ce-i acoperă fața, a gurii desenate în plin zâmbet, tristețea lui adâncă se vede bine. Așa se întâmplă aici: în spatele alergăturii killer-ului, atins de o boală fatală, după victimă și a victimei care încearcă să scape de propria-i decizie pripită, a hazului iscat de această tevatură, se vede drama unui om mărunt care nu a dat doi bani pe viața lui și i-a descoperit valoarea prea târziu.
Finalul accentuează senzația de filmare, prin reluarea succesivă, și redarea în versiuni diferite a întâlnirii decisive dintre victimă și killer-ul său, în prezența iubitei. Pare să nu mai conteze cine cu cine rămâne, ca în orice film care se respectă, important e ca spectatorii să fi învățat lecția - orice viață merită trăită. Iar după înțelegerea acestui adevăr, să poată lucra pentru transformarea ei într-una cât mai bună posibil.
Siguranța de care dă dovadă Radu-Alexandru Nica montând acest spectacol, talentul său în lucrul cu actorii, dar și curajul alegerii unui gen mai puțin întâlnit pe scenele românești - fiindcă nu e deloc simplu de montat, iar cu umorul negrul românii nu se au tocmai bine - îl recomandă deja pe acest regizor de al cărui nume sigur vom mai auzi.