5 solo-uri complet diferite, supravegheate şi antrenate de un ochi coregrafic pentru care corpul nu metaforizează, nu dramatizează, nu explicitează. Nu ţine loc de altceva. Pentru Florin Fieroiu, corpul corporalizează semnalele exterioare şi le transpune în mişcare intimă, proprie unui traseu corpomorfic. Corpul nu se bazează pe artificii inutile. Se are doar pe sine. Toată retorica dansului contemporan se construieşte prin evenimente întrupate, care iau forma intenţiei şi gîndului din corp. Stilizarea formală viciază simplitatea.
 Mă doare un dinte
Se aude o freză. O simţi înţepîndu-ţi, fără stridenţe, creierul. Eşti într-un cabinet stomatologic, unde toate ustensilele şi gesturile care le fac să acţioneze sînt la vedere. Ecranul în care atmosfera din cabinet este proiectată delimitează corpul de job al Mihaelei Dancs, doctor stomatolog. Corpul care execută ritualul plombei sau al luării amprentei dentare. Altfel spus, corpul cotidian împătrăţit în acţiuni clar circumscrise. Performance-ul Mihaelei Dancs, Reprogramare, înghite un spaţiu şi, păstrîndu-i în minte gustul, taie bucăţi consistente din altul. Mihaela Dancs îşi reprogramează activitatea cotidiană la ora la care intimitatea imaginară poate sprinta. Cabinetul stomatologic e fundalul concret, pasta care face trecerea spre lucrarea de probă imaginară. Gesturile dintr-un spaţiu sînt prelucrate liber în celălalt spaţiu, fără să se piardă nici o secundă punctul referenţial de pornire. Dimpotrivă, mecanismul declanşator al acţiunilor prestabilite este cel care duce, pas cu pas, la eliberarea corpului, la totala lui dezinhibare. Important e felul în care Mihaela Dancs reuşeşte să transforme fiecare gest în capital corporal, pe care îl duce mai departe, pe care îl respaţializează. Zgomotele sînt un reminder al acţiunii care îşi ia timp să plonjeze în imaginaţie.
 GOOOOOL
Auzi cum mingea loveşte podeaua sărind ca un titirez. O dată, de două ori, de trei ori. Apoi mingea e pusă la mijlocul terenului şi e privită intens aproape un minut. Exact ca în momentele de maximă concentrare în care fotbalistul fixează centrul de interes şi de energie. Mingea e focusul de suspans şi de surpriză. Urmează lovitura care, de fapt, e suspendată. În Unu unu, Florin Flueraş ştie să ridice la plasă concentrarea şi să manipuleze aşteptările. Reacţiile care ironizează clişeele euforice - tricoul pus pe cap, mîinile ridicate - au un umor nebun. Tensionarea şi detensionarea, care merită, poate, şi mai mult susţinute, sînt fentele care-i ies lui Flueraş, iar relaţia cu mingea evoluează în salturi. Nici o clipă mingea nu atinge poarta, în schimb corpul performerului se mulează pe plasă. Corpul devine prin transfer de sens minge.
 I don't want to fall in love with you
Alarma telefonului mobil sună. De fiecare dată, sunetul anunţă o nouă acţiune. Şi fiecare nouă acţiune înseamnă un ingredient în plus. Salata Iulianei Stoianescu, salata I.D., e un mixaj de sonorităţi personale: refuzul muzicalizat al îndrăgostirii - pe ecran sînt proiectate versurile melodiei care, încet, încet, sînt cîntate ţipat -, dorinţa de a avea un prieten, momentele angoasante în care aştepţi să ţi se întîmple ceva. Fiecărui calup de acţiuni, Iuliana Stoianescu îi găseşte un spaţiu anume de performare. Fără să-şi propună prea mult, dansatoarea compune un aliaj de porţii în mişcare.
 Cu ochii larg peste cap
Se aude un oftat. Poftim? E ok. Dana Balint aşteaptă. Să intre sau să iasă din baletul clasic? Şi una, şi alta. Solo-ul ei, Scurtă absenţă într-un prezent imaginar, este o diagonală de reinterpretare. Tropii baletului clasic sînt deşiraţi. Ochii peste cap, salturile şi mişcările stilizate, avîntul iminent devin straturi figurative de lectură ale virtuozităţii ironizate. S-ar fi putut însă merge mult mai departe cu nevroza convenţiilor impuse în aşa fel încît umorul să fie mai puternic şi deconstrucţia mult mai incisivă.
 Heeeeeeeeeeeelp!
Între pumni şi picioare, respiraţia devine din ce în ce mai grea. Îi simţi suflul apăsător. Ai putea să fii mai sincer cu tine însuţi şi să te gîndeşti de cîte ori ai vrut să loveşti clişeele şi ţi-ai muşcat pumnul. Ionuţ Stană îşi începe performance-ul Ce poate corpul meu să facă? cu o rafală de gesturi explozive. Porneşte de la reacţie, de la efect şi creează excelent o stare iniţială de alertă, pentru ca, ulterior, să se retragă într-un spaţiu delimitat de doi stîlpi din cărămidă. Torentul convulsiv se domoleşte. Pe bandă, melodia poetică, cu glasuri de copii claustraţi, reia ideea spaţiului. Un loc unde simţi nevoia să mergi în contra curentului. Să faci ceva. Maybe I should scream!
Solo-uri prezentate în cadrul proiectului PerForming the Body.
Artistic Coach: Florin Fieroiu.
Producător: ArtLink.