Xavier Le Roy, unul dintre cei mai bine cotaţi coregrafi din lume la ora actuală, cu un sistem teoretic şi practic de lucru detonant, care a revoluţionat concepţia despre corpul de spectacol prin accentul pus pe anatomia lui, a prezentat un performance la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti. E vorba despre controversatul Self-Unfinished, care i-a năucit pe foarte mulţi pentru că a bombardat noţiunea de corp vertical, corp care doar execută o sumă de mişcări, fără să vrea să ştie de ce. Xavier le Roy a dat de toţi pereţii cu convenţiile şi apoi s-a urcat el însuşi pe pereţi. Corpul coregrafic îşi pune o mulţime de întrebări şi sparge în felul acesta afirmaţiile clişeu. Am două mîini şi două picioare. Ce pot să fac cu ele? În nici un caz nu le ţin pe lîngă corp. Pentru Xavier Le Roy, ce poate ajunge să exprime un corp dincolo de ceea ce ştim că exprimă de obicei devine o adevărată strategie de intenţii. O poetică a noului statut al corpului pe scenă. Scopul corpului care urcă pe pereţi ca o plantă agăţătoare nu este să reconfirme ce ai deja în cap cînd intri în sala de spectacol. Coregraful te provoacă să ajungi la o altă bornă de tensiune a mişcării, un alt ritm propriu inversării membrelor sub ochii tăi. Pentru că picioarele sînt altfel de picioare şi mîinile altfel de mîini decît cele din Lacul Lebedelor. Sau, mai bine zis, devin conştiente că pot fi şi altceva. Ca şi cum corpul e o cocă pe care o pui în forma care te incită cel mai mult ca propunere. Şi cu cît forma e mai nonconformistă şi mai reformistă, cu atît provocarea este mai mare.
Xavier Le Roy te pune să gîndeşti şi asta e excelent. S-a născut în 1963 în Franţa, a studiat biochimia şi din 1988 dansează. Într-un auto-interviu postat pe site-ul său vorbeşte despre corpul elastic, cu contururi fluide, un corp care se termină dincolo de piele şi ale cărui margini sînt ca nişte baloane de săpun. Corpul interferent, corpul carrefour, corpul care nu mai are nici un fel de limite e esenţial pentru Le Roy. Biologul din coregraf analizează microscopic procesul de fotosinteză corporală. Tot ce intră în zona de acţiune a corpului îl influenţează. Ţesuturile de legătură ale corpului cu mediile lui sînt extrem de importante. Prin Self-Unfinished, Centrul Naţional al Dansului ne conectează la un nume de referinţă al coregrafiei contemporane.
De altfel, Centrul Naţional al Dansului Bucureşti rămîne cea mai democratică instituţie din România la ora actuală. Încearcă să recupereze tot ce nu s-a făcut pînă acum în dansul contemporan şi golurile sînt, din acest punct de vedere, adevărate gropi, şi, în acelaşi timp, ne pune în relaţie directă cu personalităţi tari pe plan mondial. Cu un picior în sertarele trecutului recent - Sertar este numele unui proiect derulat la Centru, concentrat pe coregrafi care au făcut istoria dansului contemporan românesc - şi cu celălalt în prezentul urgent, această instituţie Ianus a reuşit excelent să comunice o necesitate: dansul are nevoie de un loc al lui. Şi a mai reuşit ceva: să motiveze această nevoie. Ca să exişti pe termen lung, trebuie să explici de ce e nevoie de tine. Şi Centrul asta face prin fiecare spectacol.
În afară de Self-Unfinished, pe care sper că nu l-aţi ratat pe 15 octombrie 2006, vă mai recomand Harta gîndurilor, Last Concern about Fitting into the World (de Maria Baroncea şi Cristina Comanac, coregrafie şi interpretare - Maria Baroncea), un performance de o vulnerabilitate uluitoare. Harta gîndurilor este o cartolină a intimităţii şi relaţiei corpului cu prelungirile lui, pe care sînt bifate drumurile interioare: de la mine la tine, de la mine la cei care trec prin faţa ferestrei mele, de la ceea ce scriu la ceea ce şterg, de la obsesia coerenţei la dorinţa de a rămîne, măcar o secundă, în afara oricărei construcţii. De a te sustrage mişcării pe care, cu cîteva secunde înainte, ai expulzat-o brusc din corp. Cînd toată viaţa n-ai făcut nimic altceva decît să construeşti, ce-ar fi să te ghemuieşti pe podea şi să strîngi sub tine toată agitaţia din jur?
Maria Baroncea este o dansatoare cu o forţă scenică halucinantă care, indiferent că se mişcă sau nu, umple perfect spaţiul. Reţineţi numele ei pentru că o să mai auziţi de el.