Traiul dulce şi uşor - Oblomov

După şase luni, la Teatrul Bulandra, s-a reluat Oblomov de Goncearov, în regia lui Alexandru Tocilescu. Surpriză: la trei ani de la premieră, sala e arhiplină. Dacă vă plac montările serioase şi n-aţi văzut încă spectacolul, daţi năvală. Dacă l-aţi văzut, e oricând, unul dintre spectacolele care merită revăzute.

Oblomov merită văzut, revăzut şi răs-văzut. Cu toate că spectacolul durează patru ore, publicul nu se plictiseşte, nu se foieşte pe scaune şi nu mestecă ciungă. De ce? În primul rând pentru că e un spectacol foarte bine făcut. Lucrat în filigran. În al doilea rând, cheia e pur realistă, deci uşor de acceptat şi digerat: situaţii tipice, personaje din categorii sociale lesne de recunoscut, iubiri şi spaime etc. În al treilea rând, pentru că realismul psihologic fiind inclus, partituri excepţionale, decupate din roman în dramatizarea impecabilă a Mihaelei Tonitza Iordache, dau naştere unor creaţii excepţionale: Mihai Constantin, Sebastian Papaiani, Virginia Mirea. Şi, nicidecum în ultimul rând, pentru că tema este general umană, dar nu dintre acelea desconsiderate, cum ar fi, de exemplu, cruzimea, trădarea în amor, dezonoarea, concurenţa neloială. Ci general iubită şi fantasmată: lenea. Cine poate să concureze cu o asemenea temă: traiul uşor şi dulce?

Oblomov stă toată ziua în pat şi proiectează planuri de reconstrucţie a moşiei în paragină. Gândeşte şi doarme. De fapt, doarme, pretinzând că gândeşte. Se lăfăie între pernuţe moi şi mătăsoase (în decorul lui Dragoş Buhagiar), încălţat într-un ciorap de un fel şi unul de alt fel şi, adâncit în gânduri şi reverii, moţăie. Asistat de servitor, care, lesne de închipuit, are acelaşi regim de viaţă. Şi, subtil, ritmurile impuse de Tocilescu sugerează chiar această înaintare molcomă, deloc conştientizată, în apele existenţei. Timpul pare în afara oricărei preocupări a personajelor, mai nimic nu se întâmplă, devenirea se petrece uşurel-uşurel, lipsită de probleme. Cu un început care nu face deloc economie la timp, cu cei doi, stăpân şi slugă, care se întorc în pat de pe o parte pe alta, departe de isteria din cele mai multe spectacole ale vremurilor noastre, regizorul induce un tempo aproape de secol al XIX-lea, atât de odihnitor pentru publicul depresat de azi.

Oblomov mai e reconfortant pentru ceva. Pentru relaţiile pure dintre oameni, pentru lipsa duplicităţii, a ipocriziei, a jumătăţilor de măsură, pe care le etalează spectacolul. Cei buni, înfrânţi de asprimea vieţii, rămân personaje rotunde, primare, adâncite în existenţa lor plină şi naturală. Cei răi se recunosc uşor, mai ales că în această montare actorii îşi dau măsura talentului în toate rolurile. Mihai Constantin face un Oblomov durduliu şi alintat, cu imensă duioşie faţă de sine şi cu suflet nobil fără pete. Creaţia actorului e savuroasă, lenea personajului pare organică, exact ca şi momentele de zbucium şi iureşul interior al lui Oblomov când se îndrăgosteşte, pe care Mihai Constantin le reproduce cu tot corpul: voce, expresie, mimică. Iar Sebastian Papaiani, în rolul servitorului, e de neuitat. Tandru, sfătos, grijuliu, needucat, dar gingaş, pare pandantul de nedezlipit al lui Oblomov în acest rai al amânării fiecărei trebi, al mulţumirii de sine şi de cei apropiaţi. Femeia simplă pe care o va prefera boierul, Agafia, e interpretată strălucit de Virginia Mirea într-un personaj de condiţie modestă, femeie sfioasă, plină de bunătate, dar şi de inhibiţii, cu accente de un comic suav.

În concluzie, Oblomov e un spectacol care nu trebuie ratat!