Premieră la Bulandra / Alexandru Tocilescu şi Oblomov-ul său

De aproape un deceniu, mişcarea noastră teatrală arată ciudat, deşi nimeni nu-i poate contesta (dacă este de bună-credinţă şi au un minim bagaj cultural) căutările, evoluţia, uneori curajul discursului provocator ş.a.m.d. Peisajul variat naşte ades controverse, găşti, nedreptăţi ori doar măcinare în gol. Şi din agitaţia aceasta browniană, răsar, doar cîteodată, spectacole la care să te poţi referi cînd vorbeşti sau scrii despre personalităţi regizorale. Am văzut, în acest ultim deceniu, atîtea spectacole fără nuanţe, fără stări, fără profunzime, încît apariţia lui Oblomov pus în scenă de Alexandru Tociulescu ne apare acum, în final de stagiune, ca un dar de artă. Pentru că, evident, are profunzime, stări, nuanţe.

Dramatizarea romanului, vechi de un secol şi jumătate, şi-a asumat-o Mihaela Tonitza Iordache, la "cererea" regizorului. Deoarece ea însăşi era tentată să înţeleagă "acest mecanism al vieţii", care este Oblomov-ismul, a purces să selecteze acele elemente care pot aprofunda starea descrisă de Ivan Alexandrovici Goncearov pe sute de pagini, în mii de cuvinte, înţelept alese, cu grijă îmbinate, cu inteligenţă urmărite în potrivirea lor. Deloc prolific, acest scriitor, ce a trăit aproape 80 de ani, a lucrat la romanul său de căpătăi (prin care a introdus în societate o noţiune, a surprins o trăsătură caracteristică umanului, în general, şi slavului, în special) aproape două decenii. Şi opera este perfectă. Această perfecţiune obligă. Nu la transcriere sclavă. Starea romanului, starea eroului sunt ca un abur, ţîşnit din detalii, impus de dilatarea timpului. El, timpul, trebuia prins. Poate în nici un spectacol pînă acum n-am întîlnit un asemenea tratament aplicat timpului. Iar tu, spectator, dacă nu te acordezi la dimensiunea lui, dacă nu te laşi în seamă-i, te păstrezi străin. Indiferent. Pierderea ta va fi mare, rămîi orfan de bucurie. Sutele de filme de acţiune, de spectacole care vîjîie, zbîrnie, sunt agitate (dar, vai, inconsistente şi fade ca iasca ori pîinea nedospită) ne-au tocit răbdarea de spectator. Ne-am dezobişnuit simţirea de capacitatea de a recepta valoarea unui detaliu, efectul timpului teatral cînd este egal cu cel real, graiul şi viaţa scenică neagresante. Îţi trebuie curaj (şi Tocilescu îl are) pentru a lăsa, în scurgerea ei obişnuită, trezirea valetului Zahar, care lenevos îşi consumă gesturile sau o arie întreagă, fără vers sau notă sărite, "cîntată" de Olga Sergheeva.

Alexandru Tociulescu îşi priveşte eroul cu înţelegere, dar şi cu ironie. Inaderent la realitate, scufundat în sine, Oblomov zace, zace în patul ca o covată (nu şi-a părăsit sau s-a reîntors în placentă?!). Toate viaţa şi agitaţia din juru-i ricoşează de marginile cetăţii create din propria înţelegere a lumii. Inteligenţa lui este adormită de narcoza inactivităţii programatice. În lumea lui amorţită, ceilalţi trec meteoritic, chiar iubirea şi iubita; doar servitorul Zahar însufleţeşte din cînd în cînd obiectele. De-a lungul carierei sale, foarte rar, Tocilescu îşi mobilează spaţiul scenic. Actorii săi stau de obicei în picioare, au loc de mişcare şi sunt singura populaţie. Podeaua scenei, totodeauna decor grăitor, fundaluri care îmbracă spaţiul şi, în rest, aerul - libertate. Aici, asociindu-şi-l, pentru prima oară, pe scenograful Dragoş Buhagiar (în formă creatoare excepţională), umple scena de mobile şi obiecte. Toate dau un aer de stabilitate. Ce-a fost în veac aşa a rămas, fie că este lumea lui Oblomov şi Zahar, fie că este cea gospodărită de Agafia Matneevna Pşenitîna, plină de mileuri, pernuţe brodate şi cu dantele şi delimitată de ştergarul-peretar din bucătăriile casnicelor harnice de la Rin la Urali. Dar grădina cu minihavuz şi pretenţii! Ce minune! Şi atenansele supraetajate ale lui Zahar! Spaţiu închis, sordid, cu provizia de băutură înviorătoare, în care doar peruca jumulită, dar mereu la îndemînă personalizează.

Oblomov este un rol pentru Mihai Constantin. Fără discuţie! Mare parte dintre trăsăturile şi trăirile acestuia sunt acoperite de interpret. Abulia eroului nu-i plictisitoare, ci încărcată de refuzul său la existenţa obişnuită, are trepte şi gradaţii, are pauze şi scufundări. Există însă în acest rol împlinit cu talent un minus şi un plus, care nu se anulează ca în ştiinţe. Plusul este în ţîşnirile violente, minusul este în bunătatea eroului despre care vorbesc ceilalţi. Un om de teatru scria că se poate interpreta orice pe scenă în afară de inteligenţă. Iată că şi bunătatea (trăsătură din ce în ce mai rară a omului grăbit şi egotic de azi) le ridică mari dificultăţi actorilor. Mi-am propus de cînd l-am văzut prima oară pe scenă pe Mihai Constantin să-l alung din minte pe marele actor care a fost tatăl său şi să nu fac niciodată comparaţii. De această dată, fără vrere, mi l-am imaginat răspîndind prin toţi porii acea bunătate anacronică pe care o stima Goncearov.

Ne-am reîntîlnit în spectacol cu un Sebastian Papaiani de care ne era dor. Nu neapărat cu umorul lui Păcală sau din seria BD-urilor, ci Papaiani de rîsu-plînsu (vorba poetului), purtînd în glorie, un timp revolut, o credinţă depăşită, dar nu mai puţin respectabilă şi, finalmente, tragică. Un alt chip al talentului său, deteriorat pe scena Teatrului de Comedie prin supraîntrebuinţare neinspirată, ne-a oferit aici Virginia Mirea cu un personaj filigranat, bine strunit. Puţine tinere absolvente au şansa Luizei Cocora de a lucra, în primii ani de profesiune, Ofelia cu Vlad Mugur şi, acum, în regia lui Alexandru Tocilescu, Olga Sergheevna - toată numai elanuri, iubire, inconştienţă şi dureri romanţioase. Actriţa şi-a fructificat şansa, şlefuindu-şi talentul.

Ca întotdeauna, Alexandru Tocilescu îşi gîndeşte atent ilustraţia muzicală, fie că-i pe viu ori înregistrată va fi mereu comentariu însoţitor, dar şi personaj important. Şi de această dată e un regal.