Meandrele realului - Autobahn

Un spectacol în automobil, pentru doi actori şi trei spectatori. Aşa suna prezentarea - pentru presă şi public - a celei mai recente producţii made in Teatrul Fără Frontiere (TFF). Autobahn e un soi de colaj de şapte texte, în două personaje (dintre care unul se prea poate să tacă), al căror spaţiu de acţiune e interiorul unei maşini, de regulă rulând pe autostradă (autobahn).

Radu Apostol a pus în scenă, acum cîteva luni, cinci dintre aceste scurte piese, într-un spectacol produs de Teatrul Naţional din Timişoara; "versiunea" textuala a Teatrului Fără Frontiere (în regia Mihaelei Sîrbu) e un mixtum în care se regăsesc două dintre dialogurile alese de Apostol, plus cele două "rămase pe dinafară" la Timişoara.


Ochiul voyeurist

O maşină de teren Mercedes. Mihaela Sîrbu şi Marius Gâlea: soţ şi soţie, la întoarcerea ei de la o conferinţă; ceva în privirea ei nu e tocmai OK, dar chiar a fost ea violată? Au fost doi bărbaţi sau mai mulţi? De ce n-a chemat poliţia? În loc de asta, şi-a comandat o cafea şi, probabil, o brioşă.

O Dacie căreia nu-i merge bine un far. Radu Iacoban şi Andrei Mateiu, doi modeşti băieţi de cartier în faţa unui magazin de computere de pe Bd. Titulescu: dreptul de proprietate e sfânt, dacă iubita te-a părăsit şi, plecând, a luat şi bunul tău, trebuie să te duci să ţi-l recuperezi. Întâmple-se ce s-o-ntâmpla, o consolă de jocuri e, totuşi, o consolă de jocuri. A ta.

Un Crysler-broscuţă. Raluca Tudorache şi Bogdan Albulescu: el preparator universitar, ea lucrătoare la fast-food, într-un loc izolat de unde se văd luminile oraşului (şi Şoseaua Kiseleff), unde băieţii îşi duc de obicei fetele ca să le părăsească. Dar pe o astfel de fată poate fi de-a dreptul periculos s-o laşi baltă; unii au făcut-o, şi bine nu le-a fost.

Alt Mercedes de oameni avuţi. Amalia Ciolan şi Radu Bânzaru: un cuplu cu state vechi care se întoarce acasă (intr-un cartier select unde vecinii se supraveghează atent) de la o petrecere; ea conduce şi tace, el vorbeşte şi îşi cere scuze. Oare?

Ordinea celor patru scene poate fi aceasta sau poate fi alta, depinde în ce maşină te urci mai întâi. Spectacolul TFF se petrece în automobile reale, cu cei trei spectatori ai fiecărei reprezentaţii transformaţi în pasageri reali, călătorind pe un traseu urban real, de pe Kiseleff pe o rază de câteva sute de metri, cu o perspectivă reală, nemediată de perdeaua de lumină sau de un al patrulea perete, asupra unei situaţii de viaţă aparent banale, în fapt liminare.

Autobahn e, astfel, un fel de road-movie în care ochiul camerei de filmat e luat de ochiul nesătul al privitorului de pe bancheta din spate, în care, filtrul ecranului odată înlăturat, detaliile devin intime până la indecenţă, răsuflarea se taie, iar imaginea se compune fragmentar, reflectată în oglinzi sau prinsă în secunda unui profil. Vocile sună aproape, cuvintele se insinuează ascuţit, cu brutalitatea cotidianului surprins în brutalitatea faptului. Şi nu e vorba doar de text (foarte bine tradus şi, uneori, contextualizat), şi nici de virtuţile actorilor, forţaţi să renunţe la toate instrumentele tehnice ale teatralităţii (începând cu ipostazierea vocală) pentru a reconstitui o formă unică de autenticitate (iar Radu Iacoban, de exemplu, e la mile distanţă de Edmond, năucitor de persuasiv de data asta). Ceea ce se schimbă fundamental e, în primul rând, relaţia cu publicul - acea intimitate intimidantă care te face martor şi părtaş în mistere pe care n-ai vrea să le cunoşti - şi cea cu spaţiul, cu oraşul şi luminile lui.

Doar Un tramvai numit Popescu mai făcea din Bucureşti un personaj, tăcut, dar dominator - un pic altfel decât în Autobahn, în care oraşul respira în ritmul motorului şi al cuvintelor, la fel de liniştitor-ameninţător ca acestea.

Hiperrealism, ultrarealism sau realism pur şi simplu? Hiperrealismul face ca o realitate supradimensionată, potenţată artistic, să năvălească peste spectator, impunându-i acestuia un nou sistem de valori. Ultrarealismul... trece dincolo de limitele unui realism înţeles ca naturalism. Autobahn îşi are propria forma de realism - decantat până la puritatea emoţiei autentice, adevărate, reale. Pentru ca e un extraordinar spectacol al unui catharsis ireproductibil cu armele teatralităţii.


Teatrul Fără Frontiere, Bucureşti
Autobahn de Neil LaBute
Traducere de Mihaela Sîrbu şi Anca Bărbulescu;
Regia: Mihaela Sîrbu
Cu: Amalia Ciolan, Mihaela Sîrbu, Raluca Tudorache, Bogdan Albulescu, Radu Bânzaru, Marius Gâlea, Radu Iacoban, Andrei Mateiu.