Gangster-ul e băiatul ăla rău care împuşcă, bea mult, face afaceri murdare şi vorbeşte urît. Băiatul care te ucide cu zîmbetul pe buze cînd te aştepţi mai puţin. Îţi plăteşte totul pînă la ultimul peni. Aşa că, pentru orice măr caramelizat pe care ţi-l face cadou, trebuie să-i dai banii înapoi. E simplu. Nici o glazură nu-i pe gratis.
"Cred cu adevărat că e posibil să te trezeşti într-o dimineaţă şi să scrii ceva care schimbă totul. La orice vîrstă, oricînd, să scrii din imaginaţie". Afirmaţia dramaturgului englez Jez Butterworth, născut în 1969 la Londra, trasează liniile de forţă ale unei scriituri care forează în imaginaţia documentată. Acest tip de imaginaţie este cum nu se poate mai vizibil în Mojo, piesă după care Butterworth a făcut un scenariu de film regizat de el însuşi în 1997. Scris de un englez, Mojo este un text american pînă în măduva fiecărui cuvînt şi a fiecărei gradaţii conflictuale, cu un umor tipic mafiotic. Poate că tocmai aici este şi marea problemă a spectacolului regizat de Radu Dragomirescu. Este mult prea american, mult prea calchiat pe convenţiile unei lumi cu rapel direct în societatea gangsterilor americani şi în underground-ul criminal al cluburilor, în care cadavrele fac legea zilei. Referinţele cu un declic mental clar la "zona interzisă" muritorilor de rînd au un grad de specificitate pe care nu ai cum să îl diminuezi. Exact ca în Cum o fi, Radu Dragomirescu construieşte bine contrapunctul situaţiilor şi generează poli de conflict din gradaţia schimbului de replici şi a felului în care conduce jocul actorilor. Pe de altă parte, frame-ul prea american apasă pe structura spectacolului şi, într-un anume fel, îl şi marginalizează. Îl închide într-un context individualizant de care ne despart foarte multe. Cît de relevant este pentru noi un spectacol despre spaţiul unei lumi cu care avem destul de puţine în comun şi ca semnificaţie, şi ca tip de conţinut? Ne raportăm în vreun fel la discursul şi la ambientul pe care montarea le propune şi care sînt foarte aproape de scenariul filmelor de acest gen?
Pe creşterea şi descreşterea pragurilor tensiunii şi comicului e concentrată toată acţiunea piesei. O acţiune de atmosferă în care patronul unui club din Soho este omorît de un alt gangster din cauza unui puşti, considerat noua revelaţie a muzicii rock. Ezra şi Sam Ross îşi dispută atracţia pentru Silver Johnny. Johnny-geacă, geacă-Johnny. Ezra este omorît, tăiat şi pus în două tomberoane. Fiul lui, Baby, tipul şmecheraşului care n-are habar de ce se întîmplă în jurul lui şi care e obsedat în acelaşi timp de faptul că nu reacţionează cînd şi cum trebuie, îl răzbună în final. Clubul devine un reminder al confruntărilor şi tensiunilor care se sparg în împuşcături, iar scenografia este şi ea o marcă perfectă a identităţii spaţiului: lăzi goale, mese vechi.
În Mojo, băieţii se joacă de-a şoarecele şi pisica. Se tachinează, glumesc, se umilesc cu un cinism extrem, intră în panică şi devin agresivi cînd lucrurile le scapă de sub control.
Mojo este un spectacol suspendat în timp şi în spaţiu, cu cîteva lungimi care ar fi putut fi foarte bine reduse mai ales în a doua parte, în care acţiunea trenează. Un spectacol cu cîteva roluri convingător create de actori care intră excelent în registrul propus (Bogdan Dumitrescu, Bogdan Talaşman, Radu Zetu), la limita dintre rizibil, sarcasm şi maxim dramatism.
Teatrul Foarte Mic din Bucureşti.
Mojo de Jez Butterworth, traducere: Bogdan Budeş.
Regia: Radu Dragomirescu.
Scenografia: Viaceslav Vutcariov.
Cu: Vitalie Bantaş, Radu Zetu, Bogdan Talaşman, Bogdan Dumitrescu, Constantin Lupescu, Costel Bojog.