Ultimul Statham? Foarte tare, frate! - Crank

Dacă cineva ar număra premierele lui 2006, ar ajunge la concluzia că acest anno domini este, pentru genul de manifestări luat în discuţie, cel mai bogat din ultima jumătate de secol. Orice film - doar proba contrarie poate dovedi că titulatura de "film" este pusă abuziv pe frontispiciul unei cumplite pierderi de timp şi nervi pe parcursul a cel puţin o oră şi jumătate - are parte de o premieră şi ăsta este un lucru rău. Însă, ca orice lucru rău, el are şi părţi bune: premiera cu pricina se poate transforma, la fel de uşor, într-o înmormântare! Asta este însă o cu totul altă discuţie. Până la premieră, un film poate fi înmormântat de propria distribuţie. S-au întâmplat cazuri în care, până să apuce să iasă pe piaţă - adică să ajungă în box office - un film a fost refuzat de marele public din cauza distribuţiei. Necunoştinţa omoară arta cinematografică sau, în cel mai bun caz, o transferă undeva în underground-ul benzilor de downloadări de prin reţelele mişcării antigramofoniste şi o supune părerilor - departe de a fi critice - de prin paranteze, care se încadrează în subzona subculturală a lui "foarte tare frate!". Dacă încă nu sunteţi convinşi, iată alte câteva păreri "critice": "cel mai p...a film pe care l-am văzut", "vedeţi-l doar cu lumina aprinsă", "frate, dacă ai probleme cu inima, stai departe!", "beton de gagici", "superţâţe, frate, uită-te!" etc. Astfel, un regizor necunoscut, un scenarist necunoscut şi o distribuţie asemenea sunt sortite, din start, pieirii. Dacă însă regizorul (sau producătorul) reuşeşte să atragă un singur star în distribuţie, filmul este ca şi salvat. Acesta este şi cazul lui Crank.

După cum spuneam, filmul nu are o distribuţie extraordinară, majoritatea actorilor aparţinând genului incolor, acela al serialelor de televiziune în care starring no one. Cu interpretul principal însă, este o altă poveste. Jason Statham este unul dintre starurile în devenire ale Hollywood-ului (asta îşi doreşte Hoolywood-ul, căci Statham este, ca formaţie, stil şi loc de naştere, cât se poate de british). Vă este cunoscut din The Transporter I (2002), The Transporter II (2005), London (2005), Chaos (2005), Revolver (2005), The Pink Panther (2006), Cellular (2004), Collateral (2004), Call Of Duty (2003), The Italian Job (2003), The One (2001), Snatch (2000), Lock, Stock And Two Smoking Barrels (1998) şi lista ar putea continua. Este interesant de menţionat faptul că, deşi acest actor nu a făcut valuri, nu se poate folosi, în cazul său, sintagma "a scoate de la naftalină". The strong, silent type este astfel, una dintre marile surprize ale recent marelui ecran, un actor disciplinat, elocvent, profund, greu de intimidat, generos. Greu de crezut că o astfel de combinaţie poate rezista la Hollywood. Cu toate astea, Jason Statham a făcut-o, asumându-şi diverse riscuri, deloc trendy. Unul dintre riscuri a fost şi Crank.

Căutând semnatarul regiei - mă aşteptam la, cel puţin, un Tarantino, poate un Besson - am descoperit două nume: Mark Neveldine şi Bryan Taylor (who are they?). They are, în fapt, operatori şi cameramani. Echipa s-a format în timpul filmărilor la The Great Pretenders (2005), când cei doi au fost şi executive producers. După terminarea filmărilor, s-au apucat de scris, scenariul lor dându-se cu capul - cu o periodicitate de... 5 minute - de pragul de sus al demenţei. Scriitura a ajuns în braţele lui Jason Statham şi, de aici s-au născut Crank, un film despre un dependent de adrenalină.

Pelicula nu sparge nicidecum tiparele unui film de acţiune, ci dimpotrivă, urmează toate regulile artei dinamice a acestui gen cinematografic. Numai că, în loc de film de acţiune, ar trebui să spunem film de hiperacţiune, în loc de artă dinamică, artă supradinamică ş.a.m.d. Filmul este exacerbat din toate punctele de vedere, începând cu - cel mai important! - cel al imaginii. Când l-am văzut, mi-am şoptit în "barbă" că regizorul a şi mânuit camera. Documentarea ulterioară a scos la iveală - deloc surprinzător! - faptul că regizorii sunt cameramani. De aici începe nebunia. Imaginea acestui film, de cea mai bună calitate, este absolut senzaţională. Fiecare cadru al fiecărei secvenţe distruge, în fiecare milisecundă, câte un tipar, o săritură căpătă valenţele unui act artistic, iar o simplă ameninţare cu pistolul, devine un adevărat poem al violenţei. Imaginea desubstanţializează ritualul de a privi, îl reinventează în sensul dispariţiei necesităţii oricărui alt mijloc artistic. Spectatorul rămâne tâmp - deloc artistic, dar adevărat! - în faţa celor văzute, încearcă să se reculeagă, să reintre în normalitate, însă pelicula se derulează în continuare, mai repede, cu mai multă demenţă şi savoare, fără să-i lase timpul necesar reculegerii. Cu toate astea, filmul nu este unul de imagine. Din când în când, conduita scenariului îşi îndreaptă spatele şi te trezeşti în faţa unei scriituri excelente, inteligente, amuzante şi ironice, profesionistă până la ultimul punct. Filmul este şi - pe lângă excelenţa utilizării mijloacelor tehnice (Bryan Taylor s-a ocupat de efectele speciale la Byker Boyz, dacă înţelegeţi ce vreau să zic!) şi harul conceperii secvenţiale a imaginilor - extrem de verosimil. Jason Statham a insistat să-şi facă singur cascadoriile, adevărate minuni, căci, dincolo de efectele vizuale, actorul se află într-o formă fizică excelentă.


Lecţie despre cum se scrie un scenariu

Scenariul restituie individului alienat, animalului social ce respectă, până la invizibilitate, toate principiile comunităţii după regulile căreia respiră, fazele dinamice, extra-ordinare ale situaţiilor obişnuite de viaţă. Te cerţi cu cineva atât de tare încât te vezi pocnindu-l până la sânge... Doar în imaginaţia ta înfierbântată şi frustrată. Cineva îţi face un rău imens, enorm, imposibil de reparat şi vrei să-l omori în cele mai groaznice chinuri, să-i zgârii ochii, să-i smulgi unghiile, să-i tai... Doar în imaginaţia ta înfierbântată şi frustrată. Ei bine, eroul nostru, Chev Chelios, face toate aceste lucruri cu nonşalanţa dată de puternica motivaţie a scenariului: salvarea propriei vieţi. Nimic în afara acestei motivaţii nu mai contează. Menţinerea nivelului ridicat al adrenalinei în sânge (fusese otrăvit, de către rivalii boss-ului pentru care lucra, cu un amestec chinezesc cunoscut sub denumirea ştiinţifică de Chinese shit şi care i-ar fi produs, dacă ar fi ajuns la inimă, un infarct) este singura posibilitate care-l poate ţine în viaţă şi, pentru asta, el face toate acele lucruri sângeroase pe care ni le dorim adesea şi noi, biete instincte domesticite. Mai mult, nici una dintre fazele ce au ca promotor sexul şi/sau violenţa nu se opreşte conform tiparelor artistice, care zburdă libere în natură sub formă de clişee. Demenţa merge, de fiecare dată, până la capăt, într-un bungee jumping paroxistic, şi acesta este unul dintre motivele pentru care pelicula este atât de credibilă şi de acaparatoare. Combinaţia între genul acesta de dinamică şi umorul negru (de limbaj şi, evident, de situaţie) este absolut extraordinară, efectiv dătătoare de senzaţii tari.

Un film total, pe care îl recomand fără restricţii (poate doar o paranteză care să-i avertizeze pe cei ce acuză probleme coronariene)!