Casa Iacubian - Omaret Yakobean

Există o ţară a cărei populaţie se dublează la câteva decenii odată. Acum o jumătate de secol, o mână de ofiţeri acţionând în numele poporului răstoarnă monarhia mult urâtă şi proclamă revoluţia. Revoluţia ajunge între timp o cvasimonarhie, la fel de dispreţuită ca şi precedenta, prăpastia între bogaţi şi săraci ţine societatea în pragul exploziei, în timp ce fanatismul religios aruncă tinerii în sângeroase acte teroriste. Ţara în discuţie, cunoscută mai ales din pliante turistice, este Egiptul.

Frazele de mai sus nu dau decât o vagă idee asupra complexităţii vieţii egiptene, în care terorismul constituie o realitate mereu prezentă, dar niciodată explicată adecvat de presa internaţională. Orice film care încearcă să cuprindă o asemenea problematică stufoasă riscă să eşueze în confuzie ori în discursuri filosofarde. Meritul superproducţiei egiptene Omaret Yakobean / Clădirea yacoubiană (2005) constă tocmai în evitarea capcanelor atât de caracteristice filmului oriental: discursul bombastic, intriga lacrimogenă, artificialul acţiunii.

Ediţia din 2006 a Festivalului de Film Transilvania se numără printre cele mai bune, dacă nu cea mai bună. Filmele proiectate au pus serioase probleme de selecţie, implicând şi renunţarea la alte filme interesante. Dar, la sfârşit de festival, Clădirea yacoubiană reprezintă una din cele mai bune pelicule ale festivalului, dacă nu cumva cea mai bună.

Ce ar putea justifica o asemenea alegere? Festivalul nu a dus lipsă de atracţii. Evident că orice nominalizare se bazează pe un segment limitat din titlurile propuse spre vizionare şi opinia de faţă nu face excepţie. Câteva exemple pot ilustra mai bine dilema. Fraţii Quay aduc pe ecran o fantezie demnă de reputaţia de până acum. Fiecare cadru minuţios prelucrat al Acordorului de cutremure (Germania, Marea Britanie, 2005) propune spectatorului o estetică vizuală a halucinantului şi oniricului, în deplină concordanţă cu alte producţii marca fraţii Quay. Însă filmul trădează limitele inerente oricărui demers de factură suprarealistă: privilegierea formei în detrimentul conţinutului, resurse afectiv-emoţionale reduse, personaje slab conturate. Peliculele româneşti din festival vin cu un aer de firesc şi normalitate atât de rar în cinematograful românesc "clasic". Dacă A fost sau n-a fost? (Cornel Porumboiu, România, 2006) rămâne o comedie drăguţă, în tradiţia caragialiană a luării la mişto, Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (Cătălin Mitulescu, România, 2006) rămâne tributar unui pitoresc kusturiţian grefat destul de forţat pe o tramă românească. Ungaria nu s-a dezminţit, cu Taxidermia lui Palfi Gyorgy (2006). Un film în nota de rafinament a şcolii maghiare de cinematografie, care dinamitează toate punctele forte ale filmului maghiar clasic prin cadre, mişcări de aparat şi puneri în scenă evocând capodoperele anilor '60-'70 doar pentru a le demonetiza. Un film pe cât de interesant pe atât de scabros, deci greu de revăzut. Şi exemplele ar putea continua.

Ce propune Clădirea yacoubiană faţă de exemplele de mai sus? În primul rând o rigoare clasică în tratarea subiectului, fără a-şi refuza mişcări surprinzătoare ale camerei de filmat sau o abordare neaşteptat de îndrăzneaţă a problemelor controversate. Intriga filmului nu este nouă: societatea redusă la un microcosm arhetipal. Aş prefera titlul Casa Iacubian pentru că, la fel ca în alte "Case" ale filmului şi literaturii, clădirea inaugurată în 1934 de bogatul negustor armean Iacubian în Cairo, nu devine reprezentativă prin ea însăşi, ci prin destinul celor care o locuiesc: protipendada armeano-iudaică dinaintea revoluţiei, ofiţerimea ca expresie a parvenitismului post-revoluţionar care îi declanşează declinul şi ghiveciul social care o ia în stăpânire în prezentul naraţiunii.

Captivează mai ales modul în care filmul înlătură unul după altul tabuuri specifice islamului şi sistemului dictatorial egiptean: există în film creştini buni şi creştini răi, musulmani aşijderea, virtutea islamică nu prea funcţionează, respectabilii musulmani consumă alcool, hărţuiesc sexual musulmane pioase, homosexualitatea nu e limitată doar la occident, ci e şi o realitate egipteană, fundamentaliştii sunt răi, dar agenţii guvernamentali îi egalează în bestialitate.

Pentru un spectator român, surprind similitudinile atitudinale, dincolo de orice bariere culturale: de la paseismul bătrânului aristocrat, idealizând trecutul monarhic, la zbaterea fostului lumpen ajuns peste noapte magnat de a-şi cumpăra un loc în Parlament. Puţine filme tratează homosexualitatea atât de echilibrat ca acesta, departe de prejudecăţi, dar şi de sentimentalismul politically correct al filmelor occidentale. Peste toate, pelicula evidenţiază un clivaj social pe care un neegiptean nu l-ar putea bănui într-o societate ce se revendica de la revoluţia nasseriană din 1952.

Un observator al fenomenului cinematografic egiptean remarcă distanţa dintre acest film şi superproducţiile anilor 1940-1960. Pe atunci, spectatorul primea un tratament cvasi-Bollywoodian, cu multă muzică orientală, situaţii trase de păr, pasiuni stridente şi joc cabotin. Şi mai ales cu mult, mult dans din buric. Egiptul e patria în care această nobilă artă s-a păstrat cel mai bine, performerele egiptene fiind preferatele şeicilor din Golf. Exemplul cinematografic cel mai la-ndemână este actriţa şi dansatoarea Samia Gamal. Cariera ei, de-a lungul acelor decenii, numără zeci de titluri, unele chiar interesante, ca Doamna hoaţă (1949), ciudat musical "din buric" împrumutând estetica vizuală a producţiilor americane à la Busby Berkeley. Prezentările de întâmpinare se refereau la Clădirea yacoubiană ca la un corespondent egiptean al serialului Dinasty. Kitsch-ul soap-opera luat ca referinţă n-are nici o legătură cu această peliculă, evident somptuoasă, dar netributară comercialului. Actorii, ca şi actriţele (superbe!) joacă excelent, indiferent de întinderea rolului, iar spectaculosul acţiunii este sacrificat de cele mai multe ori în favoarea aprofundării intrigii şi a psihologiei personajelor.

"Discover Egypt" - aşa te invită un slogan turistic. Casa Iacubian poate fi un bun început în acest sens.