Ecranizarea romanului i-a fost încredinţată lui Marwan Hamed, care la data respectivă avea doar 29 de ani şi, în afară de o piramidă de reclame, mai făcuse doar un film de scurtmetraj Lilly - 2001, ce e drept premiat la festivalurile Clermont, Carthage şi Milano. Acesta, împreună cu tatăl său în postură de scenarist, a optat pentru o ecranizare cât mai fidelă, aplicând formula brevetată de Edmund Goulding în 1932 cu Grand Hotel, a firelor narative distincte care urmăresc destinele oamenilor dintr-un loc aglomerat, cu vieţile personajelor întretăindu-se ori curgând paralele. Faţă de filiera italiană a filmelor fragmentate reprezentată de Federico Fellini cu I Vitelloni - 1953 şi Luchino Visconti cu Rocco e i suoi fratelli - 1960 printre mulţi alţii, care a mutat centrul de greutate narativ de la destinele oamenilor dintr-un anumit loc la destinele oamenilor dintr-o familie sau cerc de prieteni, Marwan Hamed urmează linia clasică întruchipată de filme ca The V.I.P.s - 1963, al lui Anthony Asquith sau Airport - 1970, al lui George Seaton, la rândul său o ecranizare după Arthur Hailey. Partea proastă cu acest gen de filme constă în faptul că publicul are tendinţa să perceapă diferit structura narativă a romanului faţă de cea a filmului. Un cititor este pregătit şi dispus să accepte fragmentarea naraţiunii întrucât s-a obişnuit ca o carte să reprezinte o provocare intelectuală. Cititul este oricum o activitate individuală care poate fi întreruptă în orice moment în vederea unei mai bune înţelegeri, în timp ce vizionatul filmelor este, în principiu, o activitate socială ori măcar familială, cu totul adversă ideii de întrerupere. De asemenea orizontul de aşteptare este altul. Chiar şi elitele intelectuale au obiceiul să vizioneze un film în scop de relaxare şi distragere de la alte preocupări, astfel încât fragmentarea naraţiunii unui film este mult mai riscantă şi mai prost primită decât cea a unui roman. Ea a devenit specifică genului soap opera şi nu este o întâmplare că filmul lui Marwan Hamed a fost urmat în 2007 de un serial de televiziune cu acelaşi nume, mai adaptat unei astfel de structuri narative.
Urmând îndeaproape romanul lui Alaa al-Aswani, dar îndulcind anumite tuşe prea virulente, filmul oferă o imagine amplă asupra societăţii egiptene. De la vechii bogătaşi mai mult sau mai puţin scăpătaţi din vremea paşalelor la tinerii săraci, victime ale exploatării sexuale şi ale sectelor religioase, de la femeile asuprite de Sharia şi de propriile familii la noii îmbogăţiţi din afaceri dubioase, de la legăturile perverse dintre politicieni şi oameni de afaceri la problema homosexualităţii, puţine sunt lucrurile care au scăpat neînghesuite în cele 161 de minute. O atenţie aparte primeşte personajul Zaki Paşa, puternic şi în roman de altfel. Se pare că a fost inspirat de unchiul mamei lui Alaa al-Aswani, fost Paşă, ministru al educaţiei înainte de Revoluţia din 1952 realizată de un grup de ofiţeri sub conducerea lui Gamal Abdel Nasser care a înlăturat monarhia, dominaţia occidentală şi a promovat conceptul de naţionalism arab, concretizat în sintagma celebră o singură naţiune arabă . Acest concept este astăzi contestat de numeroase voci dintre care o amintim pe cea a profesorului Efraim Karsh. În Islamic Imperialism: A History - Yale University Press, 2007 - acesta consideră că după prăbuşirea Imperiului Otoman arabii au continuat să gândească în vechiul mod binar: pe de o parte reţeaua loialităţilor locale generate de clan, trib, sat, oraş, sectă religioasă sau minoritate etnică, iar pe de altă parte supunerea faţă de un îndepărtat sultan / calif, lider material şi spiritual al întregii lumi islamice, loc rămas vacant şi pentru ocuparea căruia se bat o serie de lideri ambiţioşi care se folosesc de relativ noua retorică de sorginte vestică a naţionalismului arab.
Actorul Adel Imam reuşeşte o performanţă remarcabilă, făcând din Zaki Paşa cel mai simpatic personaj al filmului. Un Paşă decăzut, dat afară din propria casă nu de către nevastă, ci de către soră, constantă victimă a farmecelor feminine, nostalgic după Paris şi după întreaga cultură occidentală. El este cel care, beat mort, pune diagnosticul societăţii egiptene, spunând: "trăim o vreme a diformităţii". Într-adevăr Omaret yakobean / The Yacoubian Building descrie o lume care nu are nici claritatea morală a celei vechi şi nici strălucirea uneia noi bazată pe democraţie şi liberalism, una a falimentului programului economico-social al lui Nasser, a dezastrului reformei agrare şi a neo-socialismului.
Parlamentul egiptean nu a rămas fără reacţie în faţa acestei critici sociale dure. Nu mai puţin de 112 parlamentari au cerut scoaterea scenelor de sex din film pe motiv că ponegresc imaginea Egiptului. Scena în care Hajj îşi cumpără locul în Parlament cu un milion de lire nu i-a deranjat. Probabil că au luat-o ca mercurial, să ştie cât au de plătit la viitoarele alegeri.
Omaret yakobean / The Yacoubian Building rămâne un film solid, un pic prea lung dar agreabil, cu ceva umor şi destulă melodramă, cu exterioare bine alese şi cu actori memorabili.
*
Obţine codul tău de acces pe MUBI aici.