Un cadou pentru fanii benzilor desenate - Ghost Rider

Când Nicolae Covaci, la o conferinţă de presă anterioară unui concert Phoenix reloaded de prin 1993, l-a cunoscut pe Collins, prima întrebare pe care i-a pus-o a fost: "Ai bicicletă?" Sensul era unul şi clar: un viitor rocker motociclist nu-şi putea trăi copilăria decât pe bicicletă, iar vârsta de cinci ani nu era prea fragedă pentru o asemenea iniţiere.

Cu aceeaşi ocazie, Nicu Covaci mai cocea un proiect - un scenariu intitulat Imperiul vampirilor. Din păcate, a încăput pe mâna vechiului său prieten Nuţu Cărmăzan şi a vechiului nostru profesor Radu Aneste Petrescu, aşa că finalmente a ieşit din el un film asupra căruia decenţa ne îndeamnă să nu stăruim. L-am amintit aici numai fiindcă era încă una dintre nemuritoarele pelicule living-dead despre ce-a făcut şi-a dres Vlad Ţepeş, cu acţiunea pe două planuri paralele: în Valahia secolului al XV-lea, unde domnitorul se ocupa de ceea ce ştim din cărţile de istorie, până i se apleca de-atâtea trădări şi silnicii şi semna pactul cu Satana, dăruindu-i al său suflet - şi-n anii 1990 la Berlin, unde un rocker şef de bandă motorizată era nu se ştie ce cu Vlad Ţepeş (reîncarnare? el însuşi vampi-nemuritorizat? Cam aşa ceva...)

Nici nu e de mirare că legendarul nostru rockstar s-a simţit atras spre o atare poveste, de vreme ce regăsim în ea una dintre cele mai puternice imagini ale culturii occidentale din ultima jumătate de secol: motociclistul cu haine de piele şi cuvintele "hell" şi "angel" în fruntea supraeului. În anii cincizeci, Marlon Brando se impunea ca lider al unei asemenea bande, în filmul The Wild One, de Lazslo Benedek (producţie Stanley Kramer). La sfârşitul deceniului următor, Peter Fonda şi Jack Nicholson făceau legendă (că istorie nu prea făceau, oricât s-au repezit americanii să-l pună în topul celor mai bune o sută de filme ale tuturor timpurilor) cu Easy Rider, al lui Dennis Hoopper. Iar acum, circa juma' de veac mai târziu, la acelaşi uger revine să sugă şi Ghost Rider-ul lui Mark Steven Johnson.

Personajul se revendică din benzile desenate şi e adus pe ecran de aceeaşi casă Marvel care i-a filmat şi pe Spiderman, Fantastic Four şi X-men. Aici, avem de-a face cu o temă western din anii patruzeci, al cărei erou călare a fost reşapat treizeci de ani mai târziu sub chipul motociclistului Johnny Blaze (ziua cascador, noaptea schelet de foc angajat ca "vânător de recompense al Diavolului" - ce-o fi asta, nu prea reuşim să pricepem, oricât se chinuie personajele să explice, în replicile care încearcă să dea o pojghiţă aşa, mai 'telectuală, poveştii).

În genere, partea de conţinut a scenariului e stufoasă, dar lăsată în coadă de peşte. Ceva cu Satana, ceva cu un vechi orăşel din Far West, ceva cu un şerif cumsecade care într-un moment de slăbiciune s-a făcut frate cu dracu', ceva cu un pact rămas de-atunci, constituind un fel de titlu de proprietate peste o sută de suflete păcătoase rău - da' rău de tot! Şeriful călcător pe bec a devenit un "călăreţ fantomă" (scheletic şi de foc), deşi nu e prea clar ce treabă mai are el în toată afacerea. Satana junior, cu numele inspirat de Blackheart (în traducere liberă: Negruncerugurii), a ajuns la vârsta majoratului şi vrea să-l uzurpe pe ta-su - în care scop are nevoie musai de 'cel pact. Dracu' senior, evident, nu se lasă, aşa că tocmeşte un nou călăreţ (de motocicletă), ca să aibă grijă de pact şi să-l apere de fi-su (de ce prin procură şi nu direct, nu ni se spune). Tulbure, forţat, suficient la limită pentru a servi pretextul a aproape două ore de acţiune posibil zgâlţâitoare şi efecte speciale şi mai posibil seducătoare. În materie de poveste, cam asta-i tot.

În materie de film, lucrurile sau aşa şi-aşa. Chiar ţinând seama că e un cadou pentru fanii comicsurilor în special, şi ai motoristului stafie-n particular, nu putem totuşi să trecem cu vederea naraţiunea destul de bâlbâită, cu secvenţe construite schematic şi articulate de formă - al cărei prim rezultat e că povestea nu devine credibilă nici un moment. Mă rog, hai să zicem, "convenţie"... Pentru fani era credibilă încă de pe hârtie, aşa că pe-asta putem s-o bifăm. Mai departe, însă, personajele n-au deloc consistenţă - ceea ce cam scârţâie... Fata-i sexy şi atât, tata-i beteag şi atât, poliţistu-i nătântol şi atât - şi atât. Singurul care palpită oarecum e groparul (de fapt, călăreţul antecesor), în care Sam Elliott îşi investeşte toată căldura şarmantă de cowboy arhetipal. Blackheart nu arată convingător decât când se strâmbă - în rest, machiajul e fals, rolul schematic, iar actorul (Wes Bentley), parcă nu el l-ar fi compus pe tânărul cu probleme din American Beauty. Nu-i tocmai rău nici Mefisto (...feles), în care, ca o plecăciune spre vechiul Easy Rider, l-au luat pe îmbătrânitul Peter Fonda. Arată bine, se mişcă insinuant, vorbeşte onctuos - da' tot degeaba. Rămâne un drac de carton, fără pic de substanţă dincolo de câteva trucuri formale.

Şi doar cu puţin deasupra acestei galerii reuşeşte să se cocoaţe Nicolas Cage, al cărui chip de o melancolie stranie e cam tot ce se potriveşte cu dilemele eroului - dar fără a reuşi să confere nici profunzime, nici veridicitate, dramei de tip Jekyll / Hyde în care e plasat. Cât ce cât lăudabile sunt doar cele câteva autoironii, stângăcii şi imperfecţiuni studiate ce schiţează, măcar, o intenţie de umanizare.

Aşa că până la coadă, tot efectele speciale sunt singurele care rămân. Culmea - mai reuşită decât călăreţul e călărita, adică motocicleta. Arătoasă din start, iepşoara birotată se metamorfozează la comandă într-un chopper făcut din vertebre, coaste şi lanţuri, lins sexy de flăcări şi doldora de personalitate (bile albe pentru scenograful Kirk M. Petrucelli şi autorul trucajelor, Kevin Mack). Stilul său de a goni noaptea pe şosele sau străzi, cu dâră de foc şi asfalt ars în urmă, e destul de drăguţ - ca şi prăpădul pe care-l proiectează asupra felinarelor, vitrinelor şi maşinilor parcate. Cuceritor arată şi weapon-ul preopinentului, un lanţ lung cât un harapnic de pluguşor şi folosit asemenea (înfocat şi ăsta, fireşte). Place în special secvenţa când devine lassou, înhaţă un elicopter de tălpică şi-ncepe să-l învârtească în jur, sau cea în care, confruntându-se cu demonul eolian trimis de Blackheart, după ce constată că "nu poţi prinde în laţ vântul", se transformă-n vârtelniţă şi stârneşte un turbion care-l ameţeşte de-a binelea pe nemernic.

Pe departe cea mai inspirată realizare vizuală e fojgăiala sufletelor damnate din final, semimorfe, demidefinite, târâtoare şi colcăitoare, care viermuiesc de peste tot ca să se-adune-n făptura lui Blackheart. Ba chiar, mai mult decât simplul impact imagistic, episodul mai are şi meritul de a prilejui o rezolvare ingenioasă a bătăliei decisive, tocmai când ne temeam că-l va lichida pe antagonist prin împuşcare sau biciuire, cum făcuse pe tot parcursul filmului. Păcat numai că imediat după aia trebuie să treacă în didacticism scârbos, compromiţând tot finalul cu un deznodământ îmbârligat inutil şi un epilog zaharist până la nivel toxic.

Deşi nu-s un constipat elitist incapabil să accepte un divertisment uşor, atâta vreme cât e făcut cinstit şi meseriaş, am rămas cam cu sufletul îndoit pân-la coadă: replici superfluşturatice gen "numai cine-şi vinde sufletul dracului pentru dragoste poate să schimbe lumea" s-au fumat de mult, şi nu mai folosesc nimănui. Pe spectatorii detaşaţi îi umflă râsul, iar fanii nici nu le bagă-n seamă, numărând minutele pân-la următoarea urcătură cu motocicleta pe-un zid de zgârie nori. Ce-i drept, la năstruşniciile astea mi-am clătit frumos ochiul - dar şi mai profitabilă a fost clătirea mintală de după, când am citit în caietul de presă despre bucătăria internă a filmului. Un "making of" cu tot tacâmul, în care să vedem toate giumbuşlucurile scamatoriceşti mărturisite de maeştrii efectelor speciale, ar face toţi banii - ba poate chiar mai mult decât atât. Draci scheletici călări pe vâlvătăi? Mă rog... Dar laborator de filmări combinate? Asta, da - oricând!

22 februarie, 2007,
Bucureşti, România