Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2003

Festivalul de la Cluj la ediţia a doua


Revista 22, iunie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Cu toate plusurile şi minusurile acestei a doua ediţii, un observator imparţial poate spune cu certitudine un lucru despre TIFF: că în câţiva ani va ajunge unul din cele mai mari şi mai importante festivaluri din Europa de Est. Desigur că e foarte greu de imaginat o competiţie cu surorile din categoria A – Karlovy Vary (sau chiar Moscova), cu o foarte lungă tradiţie. Dar evoluţia de la prima la a doua ediţie e considerabilă şi promite să se menţină la nivel de evoluţie şi pentru anii ce vin, plus că locaţia într-un oraş din inima Transilvaniei îl avantajează şi e oricum preferabilă unei locaţii ca Bucureştiul.

Peste 70 de filme de lung metraj în trei cinematografe şi peste o duzină de scurt metraje proiectate, ca şi anul trecut, la Casa Tranzit au dat în primul rând ocazia spectatorilor români de a lua contact cu o parte din tendinţele cinematografiilor europene, apoi cu cea americană independentă şi cu tendinţe din alte zone, în condiţiile în care cei mai mulţi dintre distribuitorii de film din România (ca şi televiziunile româneşti) au un apetit deosebit pentru filmul american de duzină. Dar TIFF (ca orice alt festival care se respectă) nu mizează doar pe prezenţa publicului, ci vrea tot mai mult să se constituie în punct de întâlnire pentru profesioniştii filmului, de la producători, realizatori, critici, la distribuitori şi reprezentanţi ai altor festivaluri. Mai multe colocvii, conferinţe de presă, lansări, întâlniri şi petreceri au compus un fel de festival paralel, al culiselor ecranului. Enumăr toate astea pentru că ele sunt evidente în orice festival de ţinută şi pentru că demonstrează că echipa super-profesionistă a TIFF înţelege să se raporteze la standarde foarte înalte, ceea ce e mai mult decât remarcabil în contextul agoniei cinematografului românesc din aceşti ani, agonie pe care tocmai un sistem managerial falimentar-mafiot a provocat-o.

Evident că cele cca 70 de lungmetraje de ficţiune nu au fost toate capodopere, dar ceea ce contează cel mai mult e că ele sunt destul de reprezentative pentru circuitul festivalurilor internaţionale. De la filme neglijabile într-o măsură mai mare sau mai mică la vârfuri, oferta a fost împărţită pe câteva secţiuni, în cea mai mare parte aceleaşi ca şi anul trecut.

Marele Premiu (4000 de dolari) al festivalului a fost disputat de 13 filme din secţiunea competitivă şi a fost acordat, pe merit (împreună cu Premiul criticii), unui excelent Nói Albinói/Nói albinosul (2002), film islandez în regia debutantului Dagur Kári. O atmosferă îngheţată învăluitoare, acaparatoare, o tristeţe uşor resemnată şi un complex de inferioritate ce vine din izolarea între gheţurile islandeze, o interpretare (Tómas Lemarquis) kaurismäkiană şi un scenariu [gheaţă-]beton, au făcut din filmul premiat un deliciu pentru spectatorii care au invadat sala după acordarea distincţiilor.

Alte câteva filme din secţiunea competitivă ar fi meritat cel puţin un premiu: un uimitor de matur Intacto (2001), film spaniol realizat tot de un debutant – Juan Carlos Fresnadillo, cu un scenariu complex şi multe idei geniale, [aproape] la perfecţiune condus; un excelent (iarăşi!) film de debut Tan de repente/Hodoronc-tronc (2002), al argentinianului Diego Lerman, cu o uşoară tuşă experimentală (venită şi prin intermediul unei imagini alb-negru, luată de multe ori din unghiuri neaşteptate, cu o cameră nervoasă), plus o triplă interpretare feminină memorabilă, premiată de altfel la Locarno; sau un foarte amuzant Mein Bruder, der Vampir/Fratele meu vampirul (2002), de asemenea film de debut, al unui neamţ – Sven Taddicken, cu imagini-clip de multe ori impresionante.

Un alt premiu – de interpretare – a fost acordat lui Henryk Goêbiewski, pentru rolul omonim din Edi (2002), al polonezului Piotr Trzaskalski, film onorabil, care ar fi meritat mai degrabă un premiu de imagine. Acesta i-a fost acordat lui Vivi Drăgan Vasile pentru imaginea filmului Furia, al lui Radu Muntean, căruia i s-ar fi potrivit mult mai bine premiul de interpretare pentru un actor tânăr şi care e foarte promiţător – Dragoş Bucur, ce face chiar un rol demn de premiat în acest film.

Şi tot premiul de imagine i s-ar fi cuvenit unui film sloven – Slepa Pega/Punct mort (2002), semnat Hanna A. W. Slak, care avea într-adevăr o imagine excelentă, dar fără alte merite. Iar un premiu de interpretare ar fi meritat şi filmul american Long Way Home/Lungul drum spre casă (2002), debutul lui Peter Sollett – "easy movie", unul din acele filme de o facilitate ataşantă, savuroasă şi tristă, cu o atmosferă bine construită şi personaje (cele mai multe neprofesioniste) foarte bine gândite.

În secţiunea competitivă au fost însă şi filme ce pot fi uşor trecute cu vederea: danezul Shake It All About/Care cu care (2001), de Hella Joof, comedioară fără nimic aparte; Divoké vcely/Albinele sălbatice (2001), film ceh de Bohdan Slama, încununat (oare de ce?) cu Marele Premiu la Rotterdam – ilustrare foarte ofilită a comediei cehe de tip Menzel-Forman; plicticosul Blue Moon/Lună plină (2002), al austriecei Andrea Maria Dusl; la fel de plicticosul Remake (2002), al bosniacului Dino Mustafic, deşi cu un scenariu complex, dar prea puţin antrenant; un foarte oarecare, deşi nu total lipsit de calităţi Szép napok/Zile senine (2002), al maghiarului Kornél Mondruczó.

Dar filmele cele mai aşteptate de public au fost cele din secţiunea SuperNova, premiate la festivaluri internaţionale. Printre ele – unele excelente, ca cel din deschidere – Cidade de Deus/Oraşul Domnului (2002), dintr-o cinematografie complet ignorată în România – cea braziliană, pentru care cunoştinţele cinefililor români se opresc cel mult la Nelson Pereira dos Santos. Cidade de Deus e cu atât mai uimitor cu cât e, şi el, film de debut (realizatori Fernando Meirelles şi Katia Lund) şi va fi distribuit pe ecrane, aşa că în nici un caz nu-l rataţi! E o poveste cu copii vagabonzi ce trăiesc la periferia din Rio de Janeiro, de o violenţă omniprezentă care-i supără pe mulţi, dar care nu e decât ilustrarea vieţii de zi cu zi, cu ritm, montaj şi imagini gen clip. Închiderea festivalului s-a făcut cu alt film deja distribuit în săli – TheHours/Orele (2002), al britanicului ce realizase Billy Elliot– Stephen Daldry. The Hours e format din poveştile a trei femei (în roluri Nicole Kidman, Meryl Streep şi Julianne Moore – au obţinut împreună premiul de interpretare feminină anul acesta, la Berlin), spuse în montaj paralel, împletite (respectând postmodernismul romanului omonim al lui Michael Cunningham, ce a stat la baza filmului) într-una foarte inteligent compusă.

Spider (2002), al lui Cronenberg, e remarcabil prin joaca dintre titlul filmului (care te face imediat să aştepţi o producţie mizând puternic pe arahnofobie, de la maestrul horror-ului) şi povestea stranie, dar foarte cuminte; aşa cum Yadon ilaheyya/Intervenţie divină (2002), al palestinianului Elia Suleiman, e remarcabil prin ironia cu care e privită istoria din zilele noastre a celei mai fierbinţi regiuni de pe Glob – Palestina/Israel, într-unul din cele mai frumoase filme văzute în festival.

Ken Loach şi-a mai domolit latura combatant-sindicalistă şi a reuşit, cu Sweet Sixteen/Un băiat de zahăr (2002), chiar să emoţioneze, iar premiatul de anul trecut cu Leul de Aur de la Veneţia – The Magdalene Sisters/Surorile de la azilul Magdalene (2002), film irlandezo-scoţian semnat Peter Mullan – e atât de puternic, că indignarea spectatorului pentru nedreptăţile de pe ecran ajunge la insuportabil.

Imamura Shohei e destul de confuz în Akai hashi no shita no nurui mizu/Apă caldă sub un pod roşu (2001), chiar dacă nu lipsit de scene adorabile, iar Kuklushka/Cucul (2002), al rusului Alexandr Rogojin, unul din cele mai iubite filme din festival. Premiul publicului l-a câştigat însă Hable con ella/Vorbeşte cu ea, al lui Almodóvar, numai că lupta dintre un regizor super-consacrat şi debutanţii din competiţie nu e deloc egală. Lui Almodóvar i s-a dedicat o miniretrospectivă, cu 3 filme, în secţiunea 3 (regizori) x 3 (filme), alături de Lucian Pintilie şi suedezul Lukas Moodysson (prezent şi anul trecut în festival, cu Tillsammans).

Din filmele americane independente, fascinant e Gerry (2002), al lui Gus van Sant, dar şi foarte special, în sensul că e genul de film pe care ori îl deteşti şi ieşi din sală, ori îl adori şi-ţi rămâne întipărit în minte pentru totdeauna. E unul din cele mai simplu-complexe filme din istoria cinematografului, cu imagini superbe şi un ritm deconcertant, pe fondul unei poveşti de un absurd şi un tragism ce frizează neverosimilul. Ghost World/O lume de fantome (2001), de Terry Zwigoff, e şi el foarte interesant – genul de cinema american independent de cea mai bună calitate, iar The Rules of Attraction/Regulile atracţiei a fost deja distribuit în săli, numai că trecuse nemeritat de neobservat.

O altă secţiune a festivalului a fost dedicată noului film francez, cu câteva producţii interesante (Novo, 2002, de Jean-Pierre Limosin; La Vie nouvelle/O viaţă nouă, 2002, de Philippe Grandrieux, cu o imagine experimentală, dar o poveste atât de confuză încât doar citind sinopsisul înţelegi câte ceva şi nici măcar atunci nu eşti convins că ceea ce scrie în rezumat se şi petrece în film), altele aşa şi aşa (Le Doux amour des hommes/Tandreţea bărbaţilor, 2002, de Jean-Paul Civeyrac).

Polissons et galipettes/Năzbâtii şi ghiduşii e o compilaţie de filme porno din perioada mută, montate de francezul Michel Reilhac, şi a făcut deliciul publicului prin naivitatea cu care erau realizate filmele interzise în anii 1910-1920, iar în secţiunea Fără limite s-a mai putut vedea un foarte dur film al lui Larry Clark (anul trecut se proiectase Bully)Ken Park; plus două filme franceze nu foarte hard – Les Choses secrètes/Chestiuni secrete (2002), de Jean-Claude Brisseau, şi Dans ma peau/În propria-mi piele (2002), realizat de scenarista lui Ozon – Marina de Van.

Nici anul acesta n-a lipsit filmul mut acompaniat live (de astă dată de un DJ) – Din grozăviile lumii (1920), film româno-maghiar adorabil de naiv, al lui Jánovics Jenõ. Dorel Vişan a fost omagiat pentru întreaga carieră şi s-a proiectat filmul lui Daneliuc, Iacob; şi n-am înţeles absolut deloc de ce Andrei Blaier, regizor sub-mediocru, a trebuit omagiat şi el cu ocazia împlinirii a 70 de ani. De altfel, o foarte inspirată panoramă a filmului românesc din ultimii doi ani ne-a dat prilejul să ne facem o idee despre starea catastrofală a cinematografie româneşti, dar cum aceasta merită o analiză mai amplă – într-un număr viitor.

P.S. O selecţie din filmele de la Cluj sunt prezentate şi la Bucureşti, la sala Elvira Popescu (bd. Dacia 77), până duminică 15 iunie inclusiv. Printre filmele proiectate – Nói albinosul, Edi, Oraşul Domnului...



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2003


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Laurenţiu Brătan


Alte articole

 Noi şi Gerry - Jurnalul unui jurat la TIFF 2003, Alex. Leo Şerban
 Filmul românesc la TIFF, Laurenţiu Brătan
 Festivalul Transilvania (3): Din ciudăţeniile lumii, Andrei Gorzo
 Festivalul Transilvania (2): Puştani şi pistoale, Andrei Gorzo
 Festivalul Transilvania (1): Totul pentru Lilya, Andrei Gorzo
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2003


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer