La Cluj, organizatorii TIFF au avut inspiraţia de a rezerva filmului românesc de ultimă oră o secţiune specială. Spun inspiraţia pentru că tot omul şi-a putut face o idee despre starea în care acesta se găseşte, idee cu atât mai corectă cu cât filmele româneşti au fost puse faţă în faţă cu producţii străine, cu care cineaştii români nu rareori se compară.
Din cele 9 titluri anunţate, unul a lipsit (Milionari de weekend, de Cătălin Saizescu) pentru că nu e încă terminat, iar alte câteva au fost prezentate în proiecţie video, copiile pe 35 mm nefiind gata. Nu această lentoare de melc în post-producţie ar deranja însă cel mai mult, ci, la urma urmei, ceea ce interesează în ultimă instanţă e calitatea fiecărui film ca operă cinematografică în sine. Or tocmai aici e partea proastă. Din cele 8 filme prezentate şi selecţionate (căci s-au produs ceva mai multe filme româneşti în ultimii doi ani, dar unele au fost excluse pentru că erau de nearătat), unul singur e onorabil (Examen, de Titus Muntean). Avem astfel o imagine de ansamblu apocaliptică în ceea ce priveşte produsul brut – filmul – în cinematografia română. Asta pe fondul unei imagini apocaliptice în ceea ce priveşte organizarea cinematografiei româneşti. Dar să vedem cum au fost filmele.
Turnul din Pisa, de Şerban Marinescu, şi Binecuvântată fii, închisoare, de Nicolae Mărgineanu, au rulat deja în cinematografe anul trecut, le-am analizat cu acea ocazie şi, fiind proaste, chiar nu merită o nouă analiză.
Maria e la origine un scurt-metraj, pe care Călin Netzer şi-a propus să-l mărească la 90 de minute. Introducerea – cam o jumătate de oră – merge cât de cât, e presărată cu un umor à la Kusturica nu tocmai rău, deşi cam expirat, dar din momentul în care Maria hotărăşte să se prostitueze, filmul intră în picaj, cade într-un abis de lamentare şi se-neacă într-o groapă de lacrimi. Nici rolurile lui Horaţiu Mălăele sau Şerban Ionescu nu reuşesc să salveze ceva, ca nici imaginea (deloc rea) a lui Mihail Sârbuşcă.
Tancul e un film-parabolă, al cărui scenariu tradus pentru cei foarte mulţi ce n-au înţeles nimic (dar nu din vina lor, căci filmul e un exemplu tipic de exces de simboluri greoaie), sună cam aşa: el, de la ţară, merge la facultate cu mari speranţe în viitor, dar trebuie să-şi întrerupă studiile pentru că-i moare tatăl. Se întoarce la ţară şi-şi deschide un butic, dar nu se poate (re)adapta în satul natal. E un neadaptat tipic, iar asta îl obsedează. Cadavrul ionescian din casa lui Amédée, care se tot umflă şi umflă şi iese din casă şi iese din bloc şi iese din oraş şi nu mai ştie bietul Amédée cum să scape de el, ia aici chipul unui tanc, apărut peste noapte în ogradă şi descoperit de neadaptatul nostru într-o dimineaţă în care se trezeşte şi-şi toarnă (atenţie!) o ceaşcă de cafea. Îl vede pe geam, îi întreabă pe tanchişti ce se-ntâmplă, ăştia îi dau cu misterul, el spune tuturor, nimeni nu-l crede iniţial, dar când tancul trage şi rupe nucu’ lu’ boieru’, se schimbă treaba. Pe fond de nunţi şi înmormântări (o cronică a satului românesc – sic!) vine şi un baştan de la Bucureşti grăind discursuri sforăitor-ridicole, plus două tipe a-ntâia, foste colege de facultate cu el, care s-au ajuns datorită părinţilor din Parlament etc. El – doar cu fata de la cârciumă, care-i vinde ţuică la săteni şi cu care-i e cam ruşine. Ce mai tura-vura, ruşine-ruşine, dar el ţine la ea şi în noaptea următoare ea doarme la el, pentru că el îşi dăduse pesemne seama că ea e ceea ce-i lipsea. Şi chiar aşa este căci, a doua zi dimineaţă el umple (iar atenţie!) două ceşti cu cafea, iar tancul nu mai e! A dispărut tot aşa de brusc pe cum apăruse. Iar filmul se încheie rotund, respectând şi regula tragediei antice a celor trei unităţi – de timp (24 de ore), de loc (satul cu pricina) şi de acţiune (despre cum poate cineva să-şi găsească locul în comunitate). Iarăşi sic!
Tancul n-a fost însă cel mai prost film din secţiune. Trofeul i-ar trebui acordat lui 3 păzeşte, de Ovidiu Georgescu, dacă lupta n-ar fi oarecum inegală, pentru că e un film realizat fără nici un buget. În principiu, faptul că echipa s-a zbătut să facă filmul în condiţiile în care nimeni n-a dat nici un ban e un lucru foarte lăudabil, dar nu o scuză pentru realizarea unei catastrofe, aşa cum e 3 păzeşte. Un subiect inflaţionar (o moldoveancă ce ajunge în România şi un şmecher bucureştean profită de inocenţa ei ca s-o lase însărcinată şi-apoi să-i ia copilul şi să-l vândă), deci cu atât mai greu de ridicat peste medie, cu cât concurenţa e defavorizantă, e transpus într-un scenariu penibil, care nu reuşeşte să ocolească nici una din capcanele déjà vu-ului, căzând (fără excepţie) în toate. O imagine jenant de proastă şi, ceea ce te întoarce împotriva filmului cel mai mult, o totală ignoranţă a lucrului cu actorii. Atât de crasă, încât Marcel Iureş face un rol (deşi foarte scurt) incalificabil. Asta ca să nu mai fie amintit Marius Bodochi... Şi argumentului că filmul trebuie privit cu indulgenţă pentru că e unul fără buget, i se pot aduce drept contra-argumente cel puţin două filme din aceeaşi categorie: filmul britanic The Nine Lives of Tomas Katz, de Ben Hopkins, şi cel grecesc No Budget Story, de Renos Haralambidis, ce au putu fi văzute în ultimii ani în Bucureşti.
Un eventual articol ce ar analiza Raport despre starea naţiunii s-ar putea intitula foarte bine "Un film găunos sub un titlu pompos". Căci exact asta e filmul lui Ioan Cărmăzan – un film ca o gaură neagră, cu pretenţii de strălucire de supernovă. Este genul de film de care cu mare greutate îţi mai aduci aminte a doua zi, plin de elucubraţii pesimiste despre starea lucrurilor din România anilor 2000, o încercare eşuată de radiografiere a unei societăţi. Eşec datorat scenariului confuz şi regiei inexistente (ambele ale lui Ioan Cărmăzan). Un film care nu există, de la un regizor care nu există.
Dar cea mai mare dezamăgire vine de la Sinişa Dragin (care, acum vreo doi ani, realizase un film onorabil – În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură). Faraon e un film cu un scenariu mediu, dar cu o regie care-l face să se piardă. E greoi, nu se leagă şi nu are ritm. Nu are nici imagine (iar asta e o dezamăgire încă şi mai mare, din partea lui Alexandru Solomon) şi nimic care să-l facă să rămână. E, în ciuda rolurilor Olgăi Tudorache şi al lui Ştefan Iordache (şi deloc rea Adriana Butoi), un film minor, neglijabil, care nu-şi găseşte amprenta şi identitatea.
Singurul film din secţiune ce se menţine pe linia de plutire e Examen. E foarte evident că-i un film care a avut multe probleme – e vizibilă modificarea scenariului pe parcurs, dar şi soluţia găsită e foarte inspirată, căci jonglarea de la povestea propriu-zisă (din anii ‘70-’80) la zilele noastre, apoi o oarecare distanţare faţă de subiect şi o analiză la rece, plus alternarea video-peliculă îi dau filmului o vitalitate pe care e posibil să n-o fi avut în forma iniţială. Subiectul nu e unul memorabil, se bazează pe un fapt real – una din milioanele de nedreptăţi flagrante petrecute în perioada comunistă şi pentru care vinovat a fost sistemul. E tratat însă foarte corect, fără excese de nici un fel (printre altele, fără excese de înduioşare, ca filmele lui Mărgineanu sau Marinescu), asta poate şi datorită unui amănunt remarcabil: victima, condamnatul pe nedrept (jucat foarte OK de Marius Stănescu) nu adoptă inevitabila poziţie fatalist-resemnată din filmele româneşti de gen (tipul victimei cristice, care-şi găseşte salvarea în interior, în resemnare şi, eventual, în Dumnezeu), ci se revoltă. Are curajul şi nebunia să se revolte împotriva întregului sistem, îşi face planuri foarte riguroase şi chiar trece la fapte, ţinta finală fiind însuşi Ceauşescu. E pentru prima dată în filmul românesc că victima copleşită a dictaturii comuniste trece la acţiune – asta da premieră!
Nu m-am oprit la Furia lui Radu Muntean pentru că el a fost inclus în secţiunea competitivă şi, de altfel, era singurul care merita. Sub nivelul altor filme din competiţie (Nói albinosul, Intacto, Fratele meu vampirul, Tan de repente), dar şi peste nivelul unora (Shake It All About, Albinele sălbatice, Blue Moon, Szép napok), Furia a fost la un nivel rezonabil.
Concluzia e că cinematograful românesc în anul 2003 se află într-o mare hazna estetică şi organizatorică, din care doar o minune sau o răsturnare de sistem nicolaescian (iar între cele două există o relaţie de echivalenţă) l-ar mai putea salva. Iar cui ar avea tupeul să acorde scuze filmelor catastrofice pe motiv că (multe din ele) sunt debuturi, i se pot da contra-exemple foarte la îndemână, în festival: Nói albinosul, Intacto, Cidade de Deus, Carnages, Soft for Digging, Hukkle... Problema e alta – ca debutanţii români să meargă să vadă film, ca să se poată compara cu alţii. Ceea ce nu se întâmplă.