Câinele Baudelaire, trei artişti şi o iubire - Viaţa boemei

Cam la atât s-ar rezuma, cinic vorbind, într-o formulare exagerat reducţionistă, subiectul piesei montate la Teatrul Maghiar din Cluj, Viaţa boemei, de Aki Kaurismaki. Plus o localizare: Parisul eternei boeme. Cu asta s-ar părea că am spus totul. Dar simplitatea aparentă ridică probleme de limbaj scenic pe care regizorul le rezolvă sau le ignoră în maniera lui.

Spectacolul montat de Radu-Alexandru Nica pe această scenă repune în discuţie, la nivel de scenariu, tema prelucrărilor textuale după opere consacrate. Regizorul / actorul / scenaristul de reputaţie internaţională născut în Finlanda, Aki Kaurismaki, a cules din pomul bogat în roade al literaturii franceze romanul lui Henri Murger, Scènes de la vie de bohéme, pentru a stoarce din el un suc epic funcţional, numai bun de turnat în structura unui film de forma unui pahar cu lichid îmbietor. Astfel că romanul lui Murger pare un fruct zemos acoperit de o coajă la fel de îmbietoare, din care, în altă epocă, s-a extras libretul operei lirice Boema de Puccini.

Eşalonarea scenelor în varianta propusă de Kaurismaki, adaptată scenei de Mihaela Michailov, conferă fluenţa necesară subiectului pentru un virtual periplu prin boema pariziană, văzută din interior. Soluţii de mare simplitate şi eficienţă vin din partea scenografei Carmencita Brojboiu. Fiecare colţişor al scenei sugerează câte un cadru ambiental prin care personajele îşi duc existenţa: restaurantul unde pictorul albanez Rodolfo nu are bani să plătească infima consumaţie, secţia de poliţie unde este dus, camera lui cu şevaletul la vedere, locul de promenadă cu banda rulantă, camera pe care o împart cei doi prieteni ai pictorului, scriitorul marxist Marcel Marx şi compozitorul Schaunard, localul unde Mimi îşi găseşte în cele din urmă o slujbă. Toate simultan prezente pe scenă, toate servind prin jocul de lumini şi gruparea personajelor la concretizări elocvente ale etapelor acţiunii.

Spectacolul clujean beneficiază de câteva rezolvări ingenioase, pregnante aş zice pentru unele secvenţe ce se perindă în ansamblu cu repeziciune (vreau să spun câtuşi de puţin plictisitor) prin faţa spectatorului. Aşa este imaginea din bar cu îndrăgostiţii dansând pe muzica unei orchestre încropite la repezeală, unde excelează Galló Ernő, în postură de solist caricaturizat. Aşa este imaginea alunecătoare cu Rodolfo şi Mimi pe banda rulantă, ce subliniază farmecul glisării unui destin pe lângă alt destin, ambele prinse în vraja iubirii. Aşa este jocul halucinant cu patul de spital din final, rotit de cei trei prieteni îngrijoraţi de soarta iubitei lui Rodolfo. Mimi dispare din pat pe nesimţite, rămânând undeva într-o rază a eternizării iubirii, ceea ce atenuează vizibil pedalarea pe melodramă.

Un grup de nouă actori întruchipează un număr de 34 de personaje, desigur, unele strict episodice. Funcţia de narator este preluată, de pildă, firesc şi neconvenţional, de cinci actori. Ei schimbă de la patru la opt roluri fiecare cu o repeziciune uimitoare şi un câştig evident pentru trupă. Ceilalţi patru, Orbán Attila, Dimény Áron, Bogdán Zsolt şi Péter Hilda rămân în pielea câte unui singur personaj. Acest bilanţ numeric al repartizării actorilor şi rolurilor cred că dă o imagine în sine despre vivacitatea generală a reprezentaţiei. În această construcţie unitară e greu să decelezi umbre, inadecvări, deşi prestaţia actoricească nu e întotdeauna la parametri egali. Péter Hilda (Mimi) este o parteneră pe aceeaşi înălţime (fizică şi interpretativă) cu Orbán Attila (Rodolfo). Personaje credibile conturează Dimény Áron (Marcel, scriitorul) şi Bogdán Zsolt (Schaunard, compozitorul), prietenii devotaţi ai pictorului albanez autoexilat în Franţa.

Dar boema din Cartierul Latin prinde viaţă mai ales din atmosfera degajată de personajele colorate divers şi pigmentat care roiesc în jurul eroilor. Din categoria de actori care întruchipează astfel de visages pittoresques se detaşează simpaticul Galló Ernó, tonic în interpret de cabaret, comic în chelner, devenit de-a dreptul adorabil în rolul câinelui Baudelaire. Îl notăm cu plus pe Szűcz Ervin în chip de poliţist, bulgar şi amant ocazional. Buzási András se remarcă mai ales în postură de capitalist, proprietar al unei fabrici de zahăr. Fetele Győrgyjakab Enikő şi Vindis Andrea aduc prospeţime şi acurateţe în diferite ipostazieri episodice.

În completarea tabloului liniar, desfăşurat la nivelul scenei, tânărul regizor introduce episodul cu picnicul pus la cale de "familia boemilor", înghesuită într-un automobil cât o căpşună, vizualizat la nivel superior, pe un ecran situat deasupra scenei. Radu-Alexandru Nica a înţeles care sunt resorturile artistice în vederea exhibării "vieţii boemei" atât cât este posibil pe o scenă. Păcat că din ilustraţia muzicală a lipsit şansoneta. Realizatorii s-au gândit, probabil, să evite şabloanele.