Pe scena Teatrului Odeon omul care spune Sînt propria mea soție își mărturisește singurătatea. Pentru poliția politică, singurătatea era un delict.
Stasi și farsele naturii
În reclama spectacolului, ni se spune că vom vedea peripețiile unui travestit. Travestitul e acum o bătrână destul de caraghioasă, un personaj din Berlinul anilor '20, ieșit parcă din figurația filmului Cabaret. Un personaj aruncat de istorie în anii nazismului și ai comunismului, pus să se descurce, să-și adapteze propriile ciudățenii la malformațiile regimurile traversate. Charlotte von Mahlsdorf, născută Lothar Berfelde, un travestit german colecționează obiecte vechi și le organizează într-un muzeu încercînd astfel să refacă mediul unde s-ar fi simțit în largul ei / lui. Curiozitatea dramaturgului american o obligă să-și reviziteze viața ca și cum ar trece dintr-o cameră în alta a muzeului, povestind episoadele reale atît de asemănătoare cu unele inventate. Sau povestește invenții verosimile?
O memorie convenabilă
În această ambiguitate se situează spectacolul regizoarei Beatrice Rancea, cu toată aparenta sa cumințenie, cu falsul său caracter ilustrativ, ezitînd în fața unei opțiuni cu un răspuns cert. Un exponat din colecția de fonografe cu cilindrii de ceară și de patefoane vechi s-a transformat în marele disc (decor: Constantin Cojocaru) care învârtește viața Charlottei în timp ce ea își amintește ceea ce vrea și i se pare convenabil. Muzica acompaniază armonia amintirilor unei persoane a cărei identitate este rezultatul voinței proprii și nu al destinului. Discul o învîrte, elementele trecutului se structurează în șirul de întâmplări dintr-o viață, fie ea și ciudată, oferind logica și justificările necesare supraviețuirii. Actorul Mircea Constantinescu trece din starea de povestitor la cea de interpret folosind tonalitățile îndelung repetate ale ghizilor de muzeu: și-a ucis tatăl, a stat în pușcărie, i-a ajutat pe evrei, a organizat un bar unde petreceau și se simțeau bine homosexualii Berlinului comunist; da, a avut legături cu Stasi doar pentru ca să-și apere prietenii, iar pe Alfred, prietenul colecționar homosexual l-a turnat pentru că el a vrut să ia totul asupra lui.
Cine minte?
Totul se leagă, deși totul e atît de ciudat cînd ne raportăm la rutina faptelor cunoscute, dar în vocea și comportamentul actorului e mereu un element neliniștitor, ceva care pare să spună că adevărul e în altă parte. Arhivele, dosarul Stasi confirmă suspiciunile: nu există nici o urmă a uciderii tatălui, relația cu Stasi a fost mult mai sordidă, prietenul n-a fost trădat în urma unei renunțări tragice, ci într-un lung șir de rapoarte (mai mult sau mai puțin benevole) despre operațiile de contrabandă cu obiecte de anticariat. Centrul dramatic al spectacolului este dialogul cu acest Alfred (Sorin Gheorghiu): toate explicațiile Charlottei pălesc confruntate cu brutalitatea represiunii rezultate din colaborare. Cu mințile mai mult rătăcite (rătăcire jucată poate prea apăsat), victima nu-l acuză în această conversație imaginară, Alfred parcă își joacă și el nebunia, pentru a evita o explicație inutilă.
V-ați trezit vreodată cu Stasi la ușă?
Portretul supradimensionat al autorului american Doug Wright supraveghează scena: filmul dialogului împinge subiectul. Investigația lui Wright este minuțioasă și comprehensivă în același timp, decentă și precisă. Cînd ar vrea să retragă simpatia cu care își descrie personajul, e doar nedumerit. Și atunci apare întrebarea Charlottei, provocată de neputința de a judeca realitatea dictaturii "V-ați trezit vreodată cu Stasi la ușă?" Iar după această bătaie în ușă, adevărul se ascunde undeva, în cutele limbajului convențional al actelor și cele ale dezvinovățirii produse de durerea ființelor vii. Vedem, de fapt, zbaterea unui om care și-a acceptat diferența și a devenit muzeul propriilor pasiuni. Unele se văd în spectacol, altele se bănuiesc, suspiciunea existenței unor falsuri este întreținută de regie, dar uneori e creată neintenționat de ea. Multiplicînd unicul personaj al piesei scrise, Beatrice Rancea confirmă versiunea suspectă a Charlottei: adevărul acelei epoci rămîne pînă la urmă ascuns teatrului, comisiilor de anchetă, actorii și regizorii realității au izbutit să maculeze totul.
Deschide, e STASI - Sunt propria mea soție
Magdalena Boiangiu
De: Doug Wright Regia: Beatrice Rancea Cu: Mircea Constantinescu, Sorin Gheorghiu, Dimitrii Bogomaz, Marian Lepădatu, Mircea N. Creţu, Bianca Alexandra Cristea
4 comentarii
- Hai sa nu mai povestim piesa[membru], 19.05.2007, 10:07
De ce povestim piesa cand scriem o cronica? De ce trebuie sa stiu ca si-a ucis tatal inainte de a vedea piesa?
Care este sensul acestei cronici? Placerea autorului de a scrie? Citirea ei anuleaza masiv placerea spectacolului. Este exact genul de scriere la care i se ataseaza adjectivul "spoiler"
- De ce ma duc la Hamlet[membru], 19.05.2007, 23:37
Nu cred ca bucuria vizionarii unui spectacol de teatru (sau a unui film) vine din descoperirea unui "secret" aflat in text / scenariu. Daca ar fi asa, am sta acasa si am avea bucuria cu pricina citind textul.
Cred ca merg la "Hamlet" - desi stiu ce se va intimpla - pentru a vedea cum joaca actorii, pentru a descoperi alte nuante ale unui text pe care il stiu deja foarte bine, petnru a impartasi o viziune regizorala. Iar povestea e atit de bine scrisa incit nu conteaza daca stiu sau nu "poanta" finala. Ma bucura fiecare cuvint.
Asa ca spoilerele sint, dupa mine, OK (ma rog, cu ceva limite totusi). In definitiv ce poti scrie intr-o cronica fara a spune nimic despre ce se intimpla pe scena? Sa spui doar ca ti-a / nu ti-a placut?
-
- RE: De ce ma duc la Hamlet[membru], 06.09.2009, 21:18
1.Întrebare:(pe bune) Ce este o cronică de teatru?
2.Dacă nu se întâmplă nimic pe scenă putem să:
a) cerem banii pe bilet înapoi?
b) huiduim "actul artistic"?
c) compunem un eseu despre explozia bobului de fasole pestriţă din vremea războaielor (reci sau sleite ori calde, după preferinţă sau obsesii) secolului XX, cu o minimă condiţie: să nu pomenim nimic despre regizor.
3.Întrebare (suplimentară): Dacă Bucureştiul ar avea 40 de teatre, oare criticii (de teatru?) ar mai fi obligaţi să fie drăguţi? Se spune că Budapesta are 40 de teatre. Nu ştiu că n-am fost p-acolo. O fi adevărat?
-
- RE: RE: De ce ma duc la Hamlet[membru], 07.09.2009, 02:50
> 1.Întrebare:(pe bune) Ce este o cronică de teatru?
O analiză a spectacolului care completează experienţa vizionării sau spune de ce merită sau nu să vezi o piesă, adaptată pentru tipuri diferite de cititor (adică o piesă care e "proastă" pentru cititorul de LiterNet s-ar putea să fie "bună" pentru cititorul de tabloide, pur şi simplu pentru că aşteptările celor două publicuri sînt altele). Mă aştept de la o cronică să îmi atragă atenţia asupra unor racorduri pe care nu am reuşit să le fac, să îmi vorbească puţin de contextul piesei, să mă facă să înţeleg mai bine de ce o scenă m-a emoţionat sau m-a plictisit. Ştiu că sînt puţine astfel de cronici, dar eu pe acelea le preţuiesc.
Dar cînd e să discutăm dacă o cronică e bună sau rea (pentru că bănuiesc că asta e direcţia întrebării), trebuie să ţinem seama şi de locul în care a apărut, şi de publicul avut în vedere, şi de momentul în care a fost scrisă (un spectacol poate să fie important în, să zicem, anul 2005 pentru că deschide o dezbatere importantă, dar acelaşi spectacol poate să fie banal în 2009 pentru că deja dezbaterea respectivă a fost ridicată într-un mod mai interesant în alte spectacole sau e deja epuizată - nu zic că e cazul acestei piese, discut în general pentru că întrebarea e generală).
Şi chiar dacă uneori nu ştiu sigur ce e o cronică, ştiu destul de bine ce nu e cronică. Iar cînd citesc un text îmi dau seama dacă el îmi spune sau nu ceva. Dacă îmi spune, nu prea contează cum îl denumesc.
> 2.Dacă nu se întâmplă nimic pe scenă putem să:
a) cerem banii pe bilet înapoi?
Teoretic da. Doar că e puţin dificil şi nu e pe termen scurt. Aproape toate teatrele trăiesc din bani publici. Dacă teatrul nu răspunde nevoilor comunităţii, comunitatea trebuie să reacţioneze. Cum se poate face asta în România de azi nu îmi e clar. Dar ştiu că în filmul Shawshank Redemption un deţinut dintr-o închisoare destul de dură, jucat de Tim Robbins, decide să facă o bibliotecă a închisorii. Şi pentru a obţine aprobările necesare scrie autorităţilor cîte o scrisoare pe săptămînă. Şi cînd cineva îi răspunde trimiţînd 500 de dolari pentru cărţi, cu speranţa că astfel o să îi închidă gura, el începe să scrie cîte o scrisoare pe zi. Şi în cele din urmă reuşeşte ce şi-a propus.
> b) huiduim "actul artistic"?
Cum să nu... Eu am făcut-o. Detalii la http://agenda.liternet.ro/cronici/dreptuldeahuidui.html. Abia aştept să aud şi alte reacţii similare, pe cît posibil argumentate. E o formă cam extremă de a spune că nu ţi-a plăcut, dar e necesară uneori. Şi e foarte bine să ai forţa exprimării opiniei proprii. Civilizat, adică aşteptînd finalul spectacolului, nu deranjînd spectacolul sau pe ceilalţi spectatori.
> c) compunem un eseu despre explozia bobului de fasole pestriţă din vremea războaielor (reci sau sleite ori calde, după preferinţă sau obsesii) secolului XX, cu o minimă condiţie: să nu pomenim nimic despre regizor.
De cele mai multe ori aplauzele de la final ale publicului urmate de comentariile rezervate din drum spre casă sînt eseurile respective. Cronicarii sînt precum societatea în care trăiesc.
> 3.Întrebare (suplimentară): Dacă Bucureştiul ar avea 40 de teatre, oare criticii (de teatru?) ar mai fi obligaţi să fie drăguţi?
Da. Atîta timp cît cronicarii comentează pentru teatre şi ministere şi nu pentru public, o să fie aşa. Momentan cronicarul de teatru nu are un statut social care să îi permită să aibă o părere foarte dură, chiar atunci cînd nu îi place ceva. Cei mai mulţi evită să spună despre spectacolele care nu le plac. Pentru că lumea lor e lumea actorilor, a regizorilor, a directorilor de teatru. Şi le e jenă să vorbească despre un spectacol prost la un teatru cu oameni atenţi şi politicoşi. În plus foarte mulţi cronicari (deşi pe LiterNet nu au loc în general aceştia) nu au nici cultura necesară pentru a spune de ce un spectacol nu merită plăcut. Mulţi au văzut mereu spectacole puţine şi slabe, mulţi nu au instrumente teoretice solide, mulţi au citit puţin şi au prins un loc călduţ într-un loc (un ziar sau o revistă) în care sînt a cincea roată de la căruţă, prea puţin băgaţi în seamă şi fără ambiţii majore. Cele cîteva excepţii mă fac să sper că se poate schimba ceva la un moment dat.
> Se spune că Budapesta are 40 de teatre. Nu ştiu că n-am fost p-acolo. O fi adevărat?
Nu contează numărul teatrelor. Contează cîte din teatrele respective sînt dependente de banul public. Contează dacă au obiective clar trasate pentru a primi o sumă de bani publici. Contează cît de transparent sînt cheltuiţi banii pblici în teatrele respective. Contează cît de curajos e publicul în exprimare. Şi contează mult şi nivelul de cultură, de civilizaţie, de democraţie, de libertate al societăţii respective.
Cu prietenie,
Răzvan Penescu
http://www.liternet.ro
Resurse
Alte articole de Magdalena BoiangiuCronici ale altor spectacoleArticole similare
Cheile Charlottei sau nasturii din vremea kaiserului - Sunt propria mea soție / Andreea RăsuceanuToate articolele despre Sunt propria mea soţieScrieţi la LiterNet
Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.
Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.
Publicitate