Cotidianul / februarie 2007
Sunt propria mea soţie
Pe scena Teatrului Odeon omul care spune Sînt propria mea soţie îşi mărturiseşte singurătatea. Pentru poliţia politică, singurătatea era un delict.


Stasi şi farsele naturii

În reclama spectacolului, ni se spune că vom vedea peripeţiile unui travestit. Travestitul e acum o bătrână destul de caraghioasă, un personaj din Berlinul anilor '20, ieşit parcă din figuraţia filmului Cabaret. Un personaj aruncat de istorie în anii nazismului şi ai comunismului, pus să se descurce, să-şi adapteze propriile ciudăţenii la malformaţiile regimurile traversate. Charlotte von Mahlsdorf, născută Lothar Berfelde, un travestit german colecţionează obiecte vechi şi le organizează într-un muzeu încercînd astfel să refacă mediul unde s-ar fi simţit în largul ei / lui. Curiozitatea dramaturgului american o obligă să-şi reviziteze viaţa ca şi cum ar trece dintr-o cameră în alta a muzeului, povestind episoadele reale atît de asemănătoare cu unele inventate. Sau povesteşte invenţii verosimile?


O memorie convenabilă

În această ambiguitate se situează spectacolul regizoarei Beatrice Rancea, cu toată aparenta sa cuminţenie, cu falsul său caracter ilustrativ, ezitînd în faţa unei opţiuni cu un răspuns cert. Un exponat din colecţia de fonografe cu cilindrii de ceară şi de patefoane vechi s-a transformat în marele disc (decor: Constantin Cojocaru) care învârteşte viaţa Charlottei în timp ce ea îşi aminteşte ceea ce vrea şi i se pare convenabil. Muzica acompaniază armonia amintirilor unei persoane a cărei identitate este rezultatul voinţei proprii şi nu al destinului. Discul o învîrte, elementele trecutului se structurează în şirul de întâmplări dintr-o viaţă, fie ea şi ciudată, oferind logica şi justificările necesare supravieţuirii. Actorul Mircea Constantinescu trece din starea de povestitor la cea de interpret folosind tonalităţile îndelung repetate ale ghizilor de muzeu: şi-a ucis tatăl, a stat în puşcărie, i-a ajutat pe evrei, a organizat un bar unde petreceau şi se simţeau bine homosexualii Berlinului comunist; da, a avut legături cu Stasi doar pentru ca să-şi apere prietenii, iar pe Alfred, prietenul colecţionar homosexual l-a turnat pentru că el a vrut să ia totul asupra lui.


Cine minte?

Totul se leagă, deşi totul e atît de ciudat cînd ne raportăm la rutina faptelor cunoscute, dar în vocea şi comportamentul actorului e mereu un element neliniştitor, ceva care pare să spună că adevărul e în altă parte. Arhivele, dosarul Stasi confirmă suspiciunile: nu există nici o urmă a uciderii tatălui, relaţia cu Stasi a fost mult mai sordidă, prietenul n-a fost trădat în urma unei renunţări tragice, ci într-un lung şir de rapoarte (mai mult sau mai puţin benevole) despre operaţiile de contrabandă cu obiecte de anticariat. Centrul dramatic al spectacolului este dialogul cu acest Alfred (Sorin Gheorghiu): toate explicaţiile Charlottei pălesc confruntate cu brutalitatea represiunii rezultate din colaborare. Cu minţile mai mult rătăcite (rătăcire jucată poate prea apăsat), victima nu-l acuză în această conversaţie imaginară, Alfred parcă îşi joacă şi el nebunia, pentru a evita o explicaţie inutilă.


V-aţi trezit vreodată cu Stasi la uşă?

Portretul supradimensionat al autorului american Doug Wright supraveghează scena: filmul dialogului împinge subiectul. Investigaţia lui Wright este minuţioasă şi comprehensivă în acelaşi timp, decentă şi precisă. Cînd ar vrea să retragă simpatia cu care îşi descrie personajul, e doar nedumerit. Şi atunci apare întrebarea Charlottei, provocată de neputinţa de a judeca realitatea dictaturii "V-aţi trezit vreodată cu Stasi la uşă?" Iar după această bătaie în uşă, adevărul se ascunde undeva, în cutele limbajului convenţional al actelor şi cele ale dezvinovăţirii produse de durerea fiinţelor vii. Vedem, de fapt, zbaterea unui om care şi-a acceptat diferenţa şi a devenit muzeul propriilor pasiuni. Unele se văd în spectacol, altele se bănuiesc, suspiciunea existenţei unor falsuri este întreţinută de regie, dar uneori e creată neintenţionat de ea. Multiplicînd unicul personaj al piesei scrise, Beatrice Rancea confirmă versiunea suspectă a Charlottei: adevărul acelei epoci rămîne pînă la urmă ascuns teatrului, comisiilor de anchetă, actorii şi regizorii realităţii au izbutit să maculeze totul.
De: Doug Wright Regia: Beatrice Rancea Cu: Mircea Constantinescu, Sorin Gheorghiu, Dimitrii Bogomaz, Marian Lepădatu, Mircea N. Creţu, Bianca Alexandra Cristea

4 comentarii

  • Hai sa nu mai povestim piesa
    [membru], 19.05.2007, 10:07

    De ce povestim piesa cand scriem o cronica? De ce trebuie sa stiu ca si-a ucis tatal inainte de a vedea piesa?

    Care este sensul acestei cronici? Placerea autorului de a scrie? Citirea ei anuleaza masiv placerea spectacolului. Este exact genul de scriere la care i se ataseaza adjectivul "spoiler"

  • De ce ma duc la Hamlet
    [membru], 19.05.2007, 23:37

    Nu cred ca bucuria vizionarii unui spectacol de teatru (sau a unui film) vine din descoperirea unui "secret" aflat in text / scenariu. Daca ar fi asa, am sta acasa si am avea bucuria cu pricina citind textul.

    Cred ca merg la "Hamlet" - desi stiu ce se va intimpla - pentru a vedea cum joaca actorii, pentru a descoperi alte nuante ale unui text pe care il stiu deja foarte bine, petnru a impartasi o viziune regizorala. Iar povestea e atit de bine scrisa incit nu conteaza daca stiu sau nu "poanta" finala. Ma bucura fiecare cuvint.

    Asa ca spoilerele sint, dupa mine, OK (ma rog, cu ceva limite totusi). In definitiv ce poti scrie intr-o cronica fara a spune nimic despre ce se intimpla pe scena? Sa spui doar ca ti-a / nu ti-a placut?

    • RE: De ce ma duc la Hamlet
      [membru], 06.09.2009, 21:18

      1.Întrebare:(pe bune) Ce este o cronică de teatru?
      2.Dacă nu se întâmplă nimic pe scenă putem să:
      a) cerem banii pe bilet înapoi?
      b) huiduim "actul artistic"?
      c) compunem un eseu despre explozia bobului de fasole pestriţă din vremea războaielor (reci sau sleite ori calde, după preferinţă sau obsesii) secolului XX, cu o minimă condiţie: să nu pomenim nimic despre regizor.
      3.Întrebare (suplimentară): Dacă Bucureştiul ar avea 40 de teatre, oare criticii (de teatru?) ar mai fi obligaţi să fie drăguţi? Se spune că Budapesta are 40 de teatre. Nu ştiu că n-am fost p-acolo. O fi adevărat?

      • RE: RE: De ce ma duc la Hamlet
        [membru], 07.09.2009, 02:50

        > 1.Întrebare:(pe bune) Ce este o cronică de teatru?

        O analiză a spectacolului care completează experienţa vizionării sau spune de ce merită sau nu să vezi o piesă, adaptată pentru tipuri diferite de cititor (adică o piesă care e "proastă" pentru cititorul de LiterNet s-ar putea să fie "bună" pentru cititorul de tabloide, pur şi simplu pentru că aşteptările celor două publicuri sînt altele). Mă aştept de la o cronică să îmi atragă atenţia asupra unor racorduri pe care nu am reuşit să le fac, să îmi vorbească puţin de contextul piesei, să mă facă să înţeleg mai bine de ce o scenă m-a emoţionat sau m-a plictisit. Ştiu că sînt puţine astfel de cronici, dar eu pe acelea le preţuiesc.

        Dar cînd e să discutăm dacă o cronică e bună sau rea (pentru că bănuiesc că asta e direcţia întrebării), trebuie să ţinem seama şi de locul în care a apărut, şi de publicul avut în vedere, şi de momentul în care a fost scrisă (un spectacol poate să fie important în, să zicem, anul 2005 pentru că deschide o dezbatere importantă, dar acelaşi spectacol poate să fie banal în 2009 pentru că deja dezbaterea respectivă a fost ridicată într-un mod mai interesant în alte spectacole sau e deja epuizată - nu zic că e cazul acestei piese, discut în general pentru că întrebarea e generală).

        Şi chiar dacă uneori nu ştiu sigur ce e o cronică, ştiu destul de bine ce nu e cronică. Iar cînd citesc un text îmi dau seama dacă el îmi spune sau nu ceva. Dacă îmi spune, nu prea contează cum îl denumesc.

        > 2.Dacă nu se întâmplă nimic pe scenă putem să:
        a) cerem banii pe bilet înapoi?

        Teoretic da. Doar că e puţin dificil şi nu e pe termen scurt. Aproape toate teatrele trăiesc din bani publici. Dacă teatrul nu răspunde nevoilor comunităţii, comunitatea trebuie să reacţioneze. Cum se poate face asta în România de azi nu îmi e clar. Dar ştiu că în filmul Shawshank Redemption un deţinut dintr-o închisoare destul de dură, jucat de Tim Robbins, decide să facă o bibliotecă a închisorii. Şi pentru a obţine aprobările necesare scrie autorităţilor cîte o scrisoare pe săptămînă. Şi cînd cineva îi răspunde trimiţînd 500 de dolari pentru cărţi, cu speranţa că astfel o să îi închidă gura, el începe să scrie cîte o scrisoare pe zi. Şi în cele din urmă reuşeşte ce şi-a propus.

        > b) huiduim "actul artistic"?

        Cum să nu... Eu am făcut-o. Detalii la http://agenda.liternet.ro/cronici/dreptuldeahuidui.html. Abia aştept să aud şi alte reacţii similare, pe cît posibil argumentate. E o formă cam extremă de a spune că nu ţi-a plăcut, dar e necesară uneori. Şi e foarte bine să ai forţa exprimării opiniei proprii. Civilizat, adică aşteptînd finalul spectacolului, nu deranjînd spectacolul sau pe ceilalţi spectatori.

        > c) compunem un eseu despre explozia bobului de fasole pestriţă din vremea războaielor (reci sau sleite ori calde, după preferinţă sau obsesii) secolului XX, cu o minimă condiţie: să nu pomenim nimic despre regizor.

        De cele mai multe ori aplauzele de la final ale publicului urmate de comentariile rezervate din drum spre casă sînt eseurile respective. Cronicarii sînt precum societatea în care trăiesc.

        > 3.Întrebare (suplimentară): Dacă Bucureştiul ar avea 40 de teatre, oare criticii (de teatru?) ar mai fi obligaţi să fie drăguţi?

        Da. Atîta timp cît cronicarii comentează pentru teatre şi ministere şi nu pentru public, o să fie aşa. Momentan cronicarul de teatru nu are un statut social care să îi permită să aibă o părere foarte dură, chiar atunci cînd nu îi place ceva. Cei mai mulţi evită să spună despre spectacolele care nu le plac. Pentru că lumea lor e lumea actorilor, a regizorilor, a directorilor de teatru. Şi le e jenă să vorbească despre un spectacol prost la un teatru cu oameni atenţi şi politicoşi. În plus foarte mulţi cronicari (deşi pe LiterNet nu au loc în general aceştia) nu au nici cultura necesară pentru a spune de ce un spectacol nu merită plăcut. Mulţi au văzut mereu spectacole puţine şi slabe, mulţi nu au instrumente teoretice solide, mulţi au citit puţin şi au prins un loc călduţ într-un loc (un ziar sau o revistă) în care sînt a cincea roată de la căruţă, prea puţin băgaţi în seamă şi fără ambiţii majore. Cele cîteva excepţii mă fac să sper că se poate schimba ceva la un moment dat.

        > Se spune că Budapesta are 40 de teatre. Nu ştiu că n-am fost p-acolo. O fi adevărat?

        Nu contează numărul teatrelor. Contează cîte din teatrele respective sînt dependente de banul public. Contează dacă au obiective clar trasate pentru a primi o sumă de bani publici. Contează cît de transparent sînt cheltuiţi banii pblici în teatrele respective. Contează cît de curajos e publicul în exprimare. Şi contează mult şi nivelul de cultură, de civilizaţie, de democraţie, de libertate al societăţii respective.

        Cu prietenie,
        Răzvan Penescu
        http://www.liternet.ro

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus