Cheile Charlottei sau nasturii din vremea kaiserului - Sunt propria mea soție

Un afiș cu o fotografie de epocă. Un copil strânge pe genunchi doi pui de leu, fotografiile vechi cu copii, jucării sau animale sunt mai scumpe, îmi spunea un anticar din lipscănie. Mirajul lui illud tempus pesemne. Un avertisment: interzis persoanelor sub 16 ani. E clar, violență sau pornografie. O regizoare care, parcă, de când și-a schimbat numele și-a schimbat și maniera - Beatrice Rancea. Și un dramaturg cu un Pulitzer la activ, piese jucate pe Broadway și o înfățișare simpatică - Doug Wright. În 2006, Teatrul Odeon intra într-un program, menit să faciliteze întâlnirea dintre regizorii români și dramaturgi contemporani de valoare, de pretutindeni - astfel având loc întâlnirea dintre regizoarea Beatrice Rancea și dramaturgul considerat la momentul actual unul dintre cei mai valoroși din America.

Despre dragostea care nu este un demon

Trebuie spus de la bun început că piesa lui Wright este despre iubire. Nu, despre Iubire - iubirea care transfigurează, transcende, mișcă sori și stele, iubirea ca motor al universului. Ce dacă este vorba despre iubirea dintre doi bărbați, anticari din Berlinul de est, rafinați colecționari de plăci de patefon, obiecte vechi, istorii și amintiri prețioase. Și ce dacă piesa începe cu monologul travestitului Charlotte von Mahlsdorf, despre care, după primele minute ale piesei, veți începe să vorbiți ca despre o "ea", uitându-i cu desăvârșire sexul sau, mai bine spus, uitând cu desăvârșire de existența sexului, născătoare a tuturor discriminărilor, disensiunilor și violențelor posibile... De ce n-ar fi iubirea de un singur fel, fie că are drept obiect o ființă umană (platonică sau erotică), muzica, arta, o idee, noțiune sau pur și simplu pe Dumnezeu? Acesta este mesajul piesei lui Wright, iar personajul său, Charlotte von Mahlsdorf, oferă o lecție cumplită de viață, pe care privitorul o trăiește cu acuitate până la sfârșitul reprezentației de la Odeon.

Prăvălia cu vechituri

Ideea spectacolului susține cu subtilitate mesajul piesei. Pe scena dominată de imaginea lui Doug Wright, peste care la răstimpuri se pliază tot proiecția sa, într-un dialog epistolar cu Charlotte, intrăm într-un anticariat, unul dintre acele spații ticsite de mici obiecte fermecătoare, a căror istorie parfumată inoculează melancolii. Însuși personajul central, Charlotte, nostalgiază de la un capăt la celălalt al piesei, amintindu-și, pentru sine ca și pentru ceilalți, episoade dintr-o existență formidabilă, care a reușit să își împlinească menirea, în pofida celor două regimuri opresive pe care le-a traversat: nazismul și comunismul. Mica lume creată pe scenă susține monologul Charlottei, apariție neverosimilă, smulsă parcă unui alt timp sau, pur și simplu, atemporală, fixată într-un spațiu-timp care nu mai este decât al ei, lumea Charlottei, a spectacolelor din epoca Weimar, a libertății interioare și, din nou, a iubirii în forma sa cea mai pură. Îmbrăcată într-o rochie simplă, cenușie, cu tăieturi drepte și purtând drept unică podoabă un șirag de perle, încălțată în pantofi greoi, cu talpă ortopedică, cu o grație care nu trădează efeminarea, ci un anume mod de a atinge obiectele, care le restituie demnitatea inițială, Charlotte își spune pe scenă povestea: cum în adolescență și-a descoperit cu uimire și teamă feminitatea, cum și-a ucis tatăl, care își molesta familia, cum a reușit să salveze din casele devastate ale evreilor mobilele și lucrurile ce contribuiseră odinioară la căldura și intimitatea căminului, cum a primit din mâinile mătușii sale faimosul tratat Der Travestiten etc. Tristețea obiectelor care, părăsindu-și destinul inițial, menirea care le investea cu o identitate bine definită, general recognoscibilă, deveniseră martorii tăcuți ai unei lumi pe care Charlotte reușise să o salveze conservând-o în camerele muzeului său, traduce de fapt drama universală, a unei lumi intrate în haos - mobila barocă, cu inutilele ei dantelării, micul aparat din argint, pentru scos sâmburii cireșelor, muzica acelor compozitori evrei acum interziși de Stasi, cheile vechi, care și-au pierdut utilitatea, pe care Charlotte le ține pe un inel metalic, semnalându-și astfel rolul de paznic al comorii, toate sunt artefactele unei lumi care nu mai există nicăieri, în afara muzeului în care aceasta a recreat de fapt istoria subterană, paralelă, care a dublat evenimentele prin care a trecut Germania de Est, și care este cea a artei și a frumosului.

Un dramaturg neconvențional, o regie pe măsură

În timp ce pe scenă, la începutul piesei, se deschide un imens patefon, pe al cărui disc se odihnește din când în când Charlotte, în timp ce acesta o învârte lin, țesând parcă în tăcere firul unei povești, în spatele unei oglinzi, pe care jocul de lumini o face când opacă, când transparentă, întrezărim siluetele fantasmagorice despre care aceasta vorbește: Charlotte tânără, amintind de straniul Tadzio, adolescentul efeminat din Moarte la Veneția, filmul lui Visconti după cartea lui Thomas Mann, mătușa sa, înmânându-i volumul eliberator care avea să-i aducă răspunsul la toate neliniștile, tatăl violent pe care sfârșește prin a-l ucide etc. Interpretarea lui Mircea Constantinescu este una dintre cele care te fac să simți că nici un alt actor nu ar fi putut juca acest rol, ceea ce o face impecabilă - simplitatea în mișcări și mimica reținută, zâmbetul plin de un soi de împăcare cu sine și ironie binevoitoare dovedesc deplina înțelegere a textului. Un alt actor care se pliază perfect pe rol este Sorin Gheorghiu, Alfred Kirschner, iubitul Charlottei și cel care își asumă rolul sacrificatului, acceptând închisoarea și moartea pentru a salva viața acesteia, dar și o întreagă istorie, cea recreată de obiectele din muzeul clandestin. Acuzată de spionaj și colaborare cu Stasi, Charlotte răspunde prin fraze pline de tâlc, cu intuiția profundă că orice dezvinovățire presupune implicita vinovăție - dar toate acestea cad în planul al doilea al piesei, ca și fundalul istoric - esențială este lecția de iubire și libertate interioară pe care aceasta o conferă. De altfel, întrebată de ce a acceptat ca Alfred să fie aruncat în închisoare, absolvind-o astfel pe ea de orice vină, Charlotte răspunde scoțând la iveală un pulover pe care-l croșetase ea însăși, pentru ca acestuia să nu-i fie frig în închisoare și pe care cususe nasturii din argint, de pe vremea kaiserului Wilhelm, ce aparținuseră străunchiului său.

Astfel, pe afișul piesei ar trebui să stea scris, chiar sub imaginea copilului pe ai cărui genunchi se odihnesc doi pui de leu: "recomandat copiilor sub 16 ani". Și nu numai lor, ci tuturor celor care cred în iubirea autentică, pe care nici diferența de sex, vârstă, cultură, etc. nu o poate îngrădi.