aprilie 2007
Sunt propria mea soţie
Un afiş cu o fotografie de epocă. Un copil strânge pe genunchi doi pui de leu, fotografiile vechi cu copii, jucării sau animale sunt mai scumpe, îmi spunea un anticar din lipscănie. Mirajul lui illud tempus pesemne. Un avertisment: interzis persoanelor sub 16 ani. E clar, violenţă sau pornografie. O regizoare care, parcă, de când şi-a schimbat numele şi-a schimbat şi maniera - Beatrice Rancea. Şi un dramaturg cu un Pulitzer la activ, piese jucate pe Broadway şi o înfăţişare simpatică - Doug Wright. În 2006, Teatrul Odeon intra într-un program, menit să faciliteze întâlnirea dintre regizorii români şi dramaturgi contemporani de valoare, de pretutindeni - astfel având loc întâlnirea dintre regizoarea Beatrice Rancea şi dramaturgul considerat la momentul actual unul dintre cei mai valoroşi din America.


Despre dragostea care nu este un demon

Trebuie spus de la bun început că piesa lui Wright este despre iubire. Nu, despre Iubire - iubirea care transfigurează, transcende, mişcă sori şi stele, iubirea ca motor al universului. Ce dacă este vorba despre iubirea dintre doi bărbaţi, anticari din Berlinul de est, rafinaţi colecţionari de plăci de patefon, obiecte vechi, istorii şi amintiri preţioase. Şi ce dacă piesa începe cu monologul travestitului Charlotte von Mahlsdorf, despre care, după primele minute ale piesei, veţi începe să vorbiţi ca despre o "ea", uitându-i cu desăvârşire sexul sau, mai bine spus, uitând cu desăvârşire de existenţa sexului, născătoare a tuturor discriminărilor, disensiunilor şi violenţelor posibile... De ce n-ar fi iubirea de un singur fel, fie că are drept obiect o fiinţă umană (platonică sau erotică), muzica, arta, o idee, noţiune sau pur şi simplu pe Dumnezeu? Acesta este mesajul piesei lui Wright, iar personajul său, Charlotte von Mahlsdorf, oferă o lecţie cumplită de viaţă, pe care privitorul o trăieşte cu acuitate până la sfârşitul reprezentaţiei de la Odeon.


Prăvălia cu vechituri

Ideea spectacolului susţine cu subtilitate mesajul piesei. Pe scena dominată de imaginea lui Doug Wright, peste care la răstimpuri se pliază tot proiecţia sa, într-un dialog epistolar cu Charlotte, intrăm într-un anticariat, unul dintre acele spaţii ticsite de mici obiecte fermecătoare, a căror istorie parfumată inoculează melancolii. Însuşi personajul central, Charlotte, nostalgiază de la un capăt la celălalt al piesei, amintindu-şi, pentru sine ca şi pentru ceilalţi, episoade dintr-o existenţă formidabilă, care a reuşit să îşi împlinească menirea, în pofida celor două regimuri opresive pe care le-a traversat: nazismul şi comunismul. Mica lume creată pe scenă susţine monologul Charlottei, apariţie neverosimilă, smulsă parcă unui alt timp sau, pur şi simplu, atemporală, fixată într-un spaţiu-timp care nu mai este decât al ei, lumea Charlottei, a spectacolelor din epoca Weimar, a libertăţii interioare şi, din nou, a iubirii în forma sa cea mai pură. Îmbrăcată într-o rochie simplă, cenuşie, cu tăieturi drepte şi purtând drept unică podoabă un şirag de perle, încălţată în pantofi greoi, cu talpă ortopedică, cu o graţie care nu trădează efeminarea, ci un anume mod de a atinge obiectele, care le restituie demnitatea iniţială, Charlotte îşi spune pe scenă povestea: cum în adolescenţă şi-a descoperit cu uimire şi teamă feminitatea, cum şi-a ucis tatăl, care îşi molesta familia, cum a reuşit să salveze din casele devastate ale evreilor mobilele şi lucrurile ce contribuiseră odinioară la căldura şi intimitatea căminului, cum a primit din mâinile mătuşii sale faimosul tratat Der Travestiten, etc. Tristeţea obiectelor care, părăsindu-şi destinul iniţial, menirea care le investea cu o identitate bine definită, general recognoscibilă, deveniseră martorii tăcuţi ai unei lumi pe care Charlotte reuşise să o salveze conservând-o în camerele muzeului său, traduce de fapt drama universală, a unei lumi intrate în haos - mobila barocă, cu inutilele ei dantelării, micul aparat din argint, pentru scos sâmburii cireşelor, muzica acelor compozitori evrei acum interzişi de Stasi, cheile vechi, care şi-au pierdut utilitatea, pe care Charlotte le ţine pe un inel metalic, semnalându-şi astfel rolul de paznic al comorii, toate sunt artefactele unei lumi care nu mai există nicăieri, în afara muzeului în care aceasta a recreat de fapt istoria subterană, paralelă, care a dublat evenimentele prin care a trecut Germania de Est, şi care este cea a artei şi a frumosului.


Un dramaturg neconvenţional, o regie pe măsură

În timp ce pe scenă, la începutul piesei, se deschide un imens patefon, pe al cărui disc se odihneşte din când în când Charlotte, în timp ce acesta o învârte lin, ţesând parcă în tăcere firul unei poveşti, în spatele unei oglinzi, pe care jocul de lumini o face când opacă, când transparentă, întrezărim siluetele fantasmagorice despre care aceasta vorbeşte: Charlotte tânără, amintind de straniul Tadzio, adolescentul efeminat din Moarte la Veneţia, filmul lui Visconti după cartea lui Thomas Mann, mătuşa sa, înmânându-i volumul eliberator care avea să-i aducă răspunsul la toate neliniştile, tatăl violent pe care sfârşeşte prin a-l ucide, etc. Interpretarea lui Mircea Constantinescu este una dintre cele care te fac să simţi că nici un alt actor nu ar fi putut juca acest rol, ceea ce o face impecabilă - simplitatea în mişcări şi mimica reţinută, zâmbetul plin de un soi de împăcare cu sine şi ironie binevoitoare dovedesc deplina înţelegere a textului. Un alt actor care se pliază perfect pe rol este Sorin Gheorghiu, Alfred Kirschner, iubitul Charlottei şi cel care îşi asumă rolul sacrificatului, acceptând închisoarea şi moartea pentru a salva viaţa acesteia, dar şi o întreagă istorie, cea recreată de obiectele din muzeul clandestin. Acuzată de spionaj şi colaborare cu Stasi, Charlotte răspunde prin fraze pline de tâlc, cu intuiţia profundă că orice dezvinovăţire presupune implicita vinovăţie - dar toate acestea cad în planul al doilea al piesei, ca şi fundalul istoric - esenţială este lecţia de iubire şi libertate interioară pe care aceasta o conferă. De altfel, întrebată de ce a acceptat ca Alfred să fie aruncat în închisoare, absolvind-o astfel pe ea de orice vină, Charlotte răspunde scoţând la iveală un pulover pe care-l croşetase ea însăşi, pentru ca acestuia să nu-i fie frig în închisoare şi pe care cususe nasturii din argint, de pe vremea kaiserului Wilhelm, ce aparţinuseră străunchiului său.

Astfel, pe afişul piesei ar trebui să stea scris, chiar sub imaginea copilului pe ai cărui genunchi se odihnesc doi pui de leu: "recomandat copiilor sub 16 ani". Şi nu numai lor, ci tuturor celor care cred în iubirea autentică, pe care nici diferenţa de sex, vârstă, cultură, etc. nu o poate îngrădi.
De: Doug Wright Regia: Beatrice Rancea Cu: Mircea Constantinescu, Sorin Gheorghiu, Dimitrii Bogomaz, Marian Lepădatu, Mircea N. Creţu, Bianca Alexandra Cristea

1 comentariu

  • O realitate mai putin fericita
    [membru], 19.05.2007, 10:12

    Ceea ce nu reiese din cronica este jocul foarte slab al actorului principal si lentoarea cu care se desfasoara piesa, acest lucru fiind probabil un deziderat regizoral.

    Cele doua neajunsuri insa se combina foarte interesant - piesa este incredibil de plictisitoare, chiar si scenele de maxima sinceritate, cand travestitul marturiseste cum isi omoara tatal, nu readuc decat prea putin interesul spectatorilor.

    Asteptati-va sa vedeti specatatori care dorm. Asteptati-va sa fiti deranjati de jumatate de sala care pleaca prematur.



Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus