Prostii sub clar de lunã

Proştii sub clar de lună de Teodor Mazilu este un spectacol care încheie la Teatrul Naţional din Târgu Mureş o stagiune bogată în premiere, care a început bine, a continuat mai puţin bine şi se încheie fără a fi adus nici o revelaţie.

S-a vehiculat de multe ori ideea că Teodor Mazilu are ceva din Caragiale, că este un demn urmaş al acestuia şi că surprinde cu acurateţe şi cu sarcasm tarele societăţii în care trăieşte, încercând să tragă masca de pe faţa ipocritului şi să îl înfăţişeze lumii aşa cum este el, golit de sentimente, dar plin de vanităţi. Lumea lui Mazilu este o lume a circului ieftin, o lume în care personajele se zbat în noroiul existenţei lor submediocre, zbateri care în final provoacă un râs amar, mai din colţul gurii, un râs care conţine în el şi tristeţea, sau chiar revolta celui care râde de monştrii de la circ, dar căruia îi îngheaţă râsul pe buze atunci când i se pune în faţă o oglindă.

Dan Glasu, regizorul acestui spectacol, el însuşi actor al Naţionalului din Tg. Mureş, mizează pe această idee a circului ieftin, a bâlciului, idee pe care, din păcate, nu reuşeşte să o ducă pînă la capăt cu succes. Inspirat se dovedeşte a fi regizorul în alegerea distribuţiei, pariind pe tânăra actriţă Elena Moaleş pentru rolul Clementina, ea dovedind că poate aborda cu uşurinţă un rol comic şi că o poate descifra pe Clementina până în cele mai mici amănunte, că îi simte ridicolul şi ratarea, lucruri pe care le transmite şi în sală. Toate aceste date o recomandă pe Elena Moaleş ca o actriţă în ascensiune (acum doi ani, la spectacolele de absolvire ale Academiei de Teatru din Tg. Mureş actriţa impresiona prin modul în care aborda dificilul personaj Blanche DuBois din Un tramvai numit dorinţă). Marius Turdean, în rolul Gogu, intuieşte la rândul lui foarte bine mizeria care îl macină pe acest personaj, reuşind să fie pe rând despoticul soţ, necruţătorul parvenit, vicleanul afacerist, amantul care încearcă să se / să ne convingă de propria-i virilitate, umilul urmărit de fiscalitate. La rândul ei, Claudia Domokos este o Ortnasa savuroasă, singurul defect fiind dicţia, care de multe ori pe parcursul spectacolului lasă de dorit, actriţa străduindu-se să spună prea mult prea repede, având astfel numai de pierdut din această cauză. Nesiguranţa regizorului intervine în crearea personajului Emilian, jucat de Gabriel Dumitraş, personaj care, conceput în acest fel (un prost ridicol, care rosteşte replicile într-un mod bleg, fără vlagă şi cu aceeaşi tonalitate, de efect la început, dar devenind plictisitoare pe măsură ce reprezentaţia înaintează), pare sosit din cu totul alt spectacol, nereuşind să se integreze şi făcând notă discordantă cu restul distribuţiei. Gabriel Dumitraş urmează cu acurateţe indicaţiile regizorale, dar, din păcate, spre dezavantajul lui. Smara Marcu şi Aurel Ştefănescu sunt cooptaţi pentru rolurile mamei şi tatălui Ortansei, ei reuşind să se completeze unul pe celălalt, să se simtă, să se anticipeze, dar nefiind foarte energici şi nici foarte comici, ceea ce face ca scenele in care apar să fie, din păcate, lipsite de vlagă.

Regizorul deschide spectacolul cu o scenă de bâlci, cu un carusel care se va metamorfoza pe rând în casa Clementinei, în casa Ortansei, în vila lui Gogu, ideea fiind foarte clar exprimată: viaţa întreagă a personajelor este condusă pe principiul caruselului, cu rotaţii ameţitoare şi schimbări rapide şi profunde, cu succesiuni rapide de imagini sau de situaţii. Cu toate acestea scena de la început este mult prea lungă, devenind obositoare. În ciuda acestui fapt, piesa are un ritm alert în actul întâi, actul doi fiind însă mai lipsit de energie, ceea ce dă unele momente de plictiseală, evoluând spre un final pe care Dan Glasu îl concepe în cheie metaforică, ceea ce contrastează cu restul spectacolului, dărâmând astfel unitatea care părea să caracterizeze reprezentaţia. Inconstant se dovedeşte a fi regizorul şi în alte situaţii, de exemplu, atunci când mănâncă sau beau ceva, personajele ba simulează acest lucru (neavând nimic în farfurii sau în pahare), ba o fac de adevăratelea (umplând pahar după pahar), ceea ce dă impresia că aceste soluţii au fost găsite în grabă şi nu s-a insistat foarte mult pe aceste amănunte care, vazute din afară, sunt supărătoare.

Un lucru bun este faptul că în acest spectacol Dan Glasu renunţă la excesul de recuzită pe care îl folosea în alte spectacole, cu intenţia de a ne oferi chei pentru descifrarea personajelor şi situaţiilor, dar nereuşind decât să le sufoce. În acest caz, din fericire, scena este mai eliberată de elemente redundante, scenografia lui Miriam Mihail reuşind să fie funcţională şi sugestivă.

Pentru a-şi ilustra muzical spectacolul, Dan Galsu a recurs la o muzică ce are puternice rezonanţe balcanice, potrivindu-se cu stilul în care este conceput spectacolul.

Una peste alta, cu toate realizările şi cu toate minusurile sale, spectacolul de la Naţional încheie această stagiune fără a oferi mari surpize, cu un spectacol agreabil, dar care ar fi putut să ofere cu mult mai mult decât dă în acest moment.