Dramaturgia lui Teodor Mazilu nu redă, pur şi simplu, conflictele şi atmosfera societăţii în care autorul a trăit. El desface realul în elemente de construcţie, din care edifică o lume aparte, consistentă şi interesantă. Este un univers de sine stătător, cu regulile sale proprii, cu forme specifice de comportament, definite prin protocoale de interacţiune atent codificate. Eroarea frecventă în punerea în scenă a pieselor sale provine din confuzia dintre creaţie şi observaţie. Personajele sale nu trebuie interpretate în cheie realistă, deoarece ele sunt ciudate exemplare de insectar, nu tipuri pitoreşti, luate din cotidian. Într-o perioadă în care ochiul atent la detalii şi urechea fină, sensibilă la valorile oralităţii erau mărci ale talentului, Mazilu a preferat să inventeze decât să repertorieze. Arhitectura dramatică nu-l preocupă excesiv, piesele fiind construite din scenete rotunde, aproape de sine stătătoare, care, în succesiunea lor, nu orchestrează conflicte, ci precizează caractere.
Mazilu, ca şi La Bruyčre, este un moralist, nu un moralizator. Îl interesează mai mult să creeze tipuri, decât să le studieze, preferă să le exacerbeze grotescul decât să le blameze inepţia. Gogu, Clementina, Ortansa, Emilian din Proştii sub clar de lună, asemenea unor Théognis, Pamphile, Lélie sau Glycčre nu sunt figuri rupte din realitate, ci creaţii extravagante, şarjate în maniera lui Hogarth, nu a lui Daumier.
Personajele lui Mazilu vorbesc cu plăcere despre ele însele, au mania auto-caracterizării şi par a se cunoaşte foarte bine. Comicul nu provine din contrastul dintre aparenţă şi esenţă, respectiv dintre felul cum se vede personajul pe sine şi modul cum este văzut de ceilalţi (inclusiv de către public), ca în atâtea alte comedii. Dimpotrivă, hazul se naşte din degajarea cu care personajele îşi etalează, fără retuşuri de înfrumuseţare, portretul interior. Într-o epocă în care ipocrizia se justifica în numele prudenţei, iar discursul dublu era de rigoare, auto-dezvăluirea exprimă o luciditate care frizează nu atât cinismul, cât impudoarea. Întruchiparea unor asemenea personaje pune actorilor o sarcină grea, deoarece ei trebuie să adaoge elemente credibile de limbaj nonverbal unui discurs ieşit din comun. De regulă, se împrumută detalii din realitatea străzii, pentru a face personajele vii, dar aceasta le estompează extravaganţa, deci le diminuează puterea de iradiere.
Silvia Codreanu propune o interpretare neobişnuită a rolului Ortansei. De regulă, aceasta este reprezentată ca une femme fatale, a cărei duritate neglijent expusă îi compromite puterea de a fascina. Actriţa preferă să-şi înzestreze eroina cu o frivolitate exacerbată, mecanică, făcând-o să gliseze, de la început, înspre comic. Scena în care artificiile ei de a-l convinge pe Emilian eşuează aminteşte de strategia mult prea directă a lui Scarlett O’Hara de a pune mâna pe banii lui Rhett. Silvia Codreanu joacă foarte mazilian renunţarea voluntară a Ortansei la farmec pentru plăcerea de a se arăta aşa cum este, adică o femeie tare. Ea subliniază mereu prin joc precaritatea personajului, ceea ce este oarecum redundant, având în vedere caracterul explicit al partiturii.
Violeta Creţu caută să dea Clementinei autenticitate, prin inflexiuni calde şi unde emoţionale. Efectul este plăcut, dar neavenit, deoarece ne face să compătimim cu personajul. Ion Cojocaru, ca Emilian, are morgă şi stil, ca un Gregory Peck de periferie. Pare uşor timorat de proximitatea publicului, dar şi aceasta dă bine. Viviana Gherasim evoluează nonşalant pe patine cu rotile, contrazicând clişeul de secretară docilă. Din păcate, Ovidiu Gherasim-Robu nu scoate în evidenţă farmecul interlop al lui Gogu. Expunând o virilitate obosită până la caricatural şi o încordare interioară fără rost, el este patetic, nu simpatic.
Regizorul Petru Ionescu a vrut să arate cum ştie să dezvolte fiecare detaliu, şi, sugestiile textului neajungându-i, a adăugat fragmente dintr-o altă piesă a lui Mazilu, în intenţia de a da o dimensiune onirică unor situaţii care n-aveau nevoie de aşa ceva. A speculat spaţiile de joc până la derutarea actorilor, siliţi să-şi spună, parţial invizibili, replicile. Scenografia lui Mircea Râbinschi este funcţională, centrul scenei, imaginat ca un pat imens, fiind vizibil şi sugestiv.
Lumea lui Mazilu îşi aşteaptă încă întruchiparea scenică ideală, care să-i pună în valoare extravaganţa, nu caricaturalul, invenţia, nu convenţia.
Fişa tehnică :
Regia: Petru Ionescu
Distribuţia: Silvia Codreanu, Violeta Creţu, Ion Cojocaru, Ovidiu Gherasim-Robu