Un Tanacu din Ţara Nemţească - Requiem

Acţiune şi reacţiune: trăim vremuri în care se confruntă numeroase tipuri de extremisme polarizate, printre care şi dihotomia majoră între ateism şi credinţă. Pe de o parte, aşa cum spuneau încă de mult prorocii, face ravagii materialismul mai mult sau mai puţin dialectic, dar sigur amoral şi aspiritual, menit să submineze nu numai instituţia bisericii, ci şi fibra celei mai intime şi mai profunde credinţe. Pe de altă parte, religia ca formă înregimentată a relaţiei dintre om şi Dumnezeu, văzându-şi asediate decisiv bastioanele seculare (în sens atât temporal, cât şi profan) ale dogmelor şi doctrinelor, continuă să opună rezistenţă cu fanatismul celui mai feudal obscurantism. Şi, aşa cum se întâmplă de regulă în asemenea situaţii, spirala se amplifică încontinuu, hrănindu-se din ea însăşi. Riscul nu este acela ca oricare dintre cele două rele să învingă (variantă oricum exclusă), ci ca perpetuul război dintre ele să sfârşească prin a măcina iremediabil fiorul autentic al credinţei, prins la mijloc.

În aceste condiţii, nu e de mirare că unul dintre cele mai controversate fenomene religioase, exorcismul, continuă să ţină prima pagină a ziarelor de la un an la altul. Are toate motivele. Prin definiţie, "cabala bigoţilor" respinge ştiinţele în general, şi psihologia în particular, tocmai pentru că această acută şi pătrunzătoare disciplină de studiu îi atacă frontal terenul propriu predilect: mintea omenească. Una dintre sperietorile milenare ale clerului erau "demonii" - eficienţi şi versatili, demonii răspundeau prompt la apel ori de câte ori biserica rămânea în pană de argumente, pentru a rezolva toate problemele. Era aşadar firesc ca identificarea atâtor fenomene clinice, cum ar fi epilepsia, schizofrenia, paranoia, şi multe altele, să fie fost privită de stabilimentul religios ca o ameninţare gravă la adresa autorităţii sale asupra unor zone întinse ale comunităţilor omeneşti.

Prin urmare, partea raţională a bisericii, în speţă Vaticanul, a avut grijă să reglementeze riguros practica demonologică, dispunând de câteva decenii încoace că ritualurile se pot oficia numai de către exorcişti specializaţi, cu aprobare episcopală expresă, după ce o anchetă detaliată, din partea unei comisii bisericeşti şi medicale reunite, elimină orice posibilitate ca manifestările prezumptivului "posedat" să aibă explicaţii de natură clinică. Nu mai demult de 1999, Papa Ioan Paul a II-a a îndrumat o revizuire a Rituale Romanum "De exorcismis et spplicationibus quibusdam", iar Papa Benedict al XVI-lea continuă să supervizeze desfăşurarea exorcismelor în condiţiile aceluiaşi strict control.

Şi totuşi, exorcismele "artizanale", desfăşurate după ureche, pe principiul tălâmb că "credinţa nu poate greşi niciodată", continuă să facă de la un an la altul nenumărate victime. De regulă, majoritatea covârşitoare a bolnavilor mintal sau neural supuşi acestor bombardamente rituale suferă agravări accentuate ale maladiilor - şi, în cazurile cele mai extreme, chiar moartea, ca în notoriul caz al călugăriţei de la Tanacu, asasinată prin tortură sub pretextul aplicării unui ritual pe cât de anacronic, pe atât de iresponsabil, sau într-al studentei germane Annelise Michel, care în 1976 a sucombat malnutriţiei şi epuizării, după o serie prelungită de aşa-zise "exorcizări" executate la comanda familiei. Nu putem uita nici infernul de la aşa-zisa "mănăstire Sihăstria", cu exorcismele ei pe bandă rulantă, în faţa camerelor video de la actualităţi (cine ştie câţi bolnavi şi-au găsit mai târziu sfârşitul, după ce apostaţii în sutane le-au agravat iremediabil stările patologice).

Revenind, cazul Annelise Michel, menţionat mai sus, constituie suportul real al filmului lui Hans-Christian Schmid, după un scenariu de Bernd Lange - o producţie plină de calităţi, şi de o utilitate imperativă în acest început de mileniu, dar totodată marcată şi de incertitudini. Sub semnul unei viziuni regizorale mai coerente, Requiem ar fi avut şanse certe să devină un mare film-meditaţie despre practica exorcismelor, în tradiţia nu neapărat a spectacularului Exorcist al lui Friedkin, cât mai ales pe urmele Diavolilor lui Ken Russell, ale lui Jerzy Kavalerowicz cu Maica Ioana a îngerilor şi, mai recent, ale Exorcism of Emily Rose, de Scott Derrickson - film inspirat din tragedia aceleiaşi Annelise Michel.

Eroarea de pornire a viziunii adoptate de Lange şi Schmid constă în absenţa unei opţiuni clare. Pornind de la cazul tinerei Michel din Klingenberg, filmul construieşte un context fictiv, în care protagonista poartă numele codificat străveziu Michaela Klingler - astfel încât să ne fie clar despre cine e vorba. De altfel, un insert ne anunţă încă de la început că, deşi personajele sunt fictive, acţiunea se inspiră dintr-un caz real. Rămânând sub semnul acestei perpetue şovăieli, scenariul nu face decât să etaleze în amănunt o situaţie staţionară, fără a ajunge la nivelul construirii unei poveşti - în pofida unei clare desfăşurări în timp: Michaela (Sandra Hüller) e admisă la facultate şi, sfidând decizia habotnicei sale familii catolice, îşi începe studiile. Curând, însă, confruntarea cu lumea reală, în urma acestei ieşiri din coconul dezumanizat al căminului părintesc, se dovedeşte traumatică pentru sistemul ei nervos oricum afectat de epilepsie. Condiţionată să interpreteze totul în cheie mistică, boala Michaelei ia forma unor "voci" şi "chipuri" care-i agresează credinţa, atribuite neîntârziat demonilor. În pofida ajutorului pe care se străduiesc să i-l dea buna prietenă Hanna (Anna Blomeier) şi iubitul Stefan (primul şi singurul din viaţa ei - Nicholas Reinke), Michaela nu face faţă acestui sistem prea complex de solicitări extreme. Se repliază în celula familială, acceptând seria ritualurilor de exorcizare. Insertul final ne înştiinţează că, nu peste mult, subnutriţia şi epuizarea îi vor fi fatale.

După cum se vede, reperele dramaturgice ale scenariului sunt abia schiţate. Aşa ceva ar fi fost suficient dacă filmul opta explicit pentru o formulă mai mult sau mai puţin documentară (care, de altfel, se simte prezentă tot timpul pe sub transparentul strat de ficţiune). În schimb, o dată ce s-a încumetat să-şi creeze propria poveste, scenaristul ar fi trebuit să-i urmeze regulile până la capăt. Ca atare, deşi intens şi dramatic pe tot parcursul, filmul ajunge curând să treneze. Situaţiile prezentate succesiv încearcă zadarnic să creeze acea acumulare de tensiune care, într-un târziu, va duce la abandonarea studiilor şi recăderea în infernul casnic. Finalul rămâne derutant şi neîmplinit, iar insertul care anunţă moartea fetei nu-l potenţează decât la nivel formal.

Din păcate, aceste erori sunt fundamentale şi retează definitiv orice şansă ca filmul să se impună categoric. Din fericire, ele sunt compensate, atât cât era posibil, la nivelul regiei, al imaginii, şi mai ales al interpretării. Hans-Christian Schmid optează pentru o viziune modernă de realism frust, cu stângăcii tolerate sau chiar studiate, filmări din mână, mişcări de cameră spontane, urmărind mobilitatea actorilor, şi compoziţii neortodoxe, adesea cu amorse de obiecte care sporesc dramatismul neliniştitor al imaginii. De remarcat inspirata înscriere în timp (sau, mai bine zis, extragere din timp) a povestirii: rămânând fidel plasării ei în anii '70, autorul recurge la numeroase elemente cu câte zece-douăzeci de ani mai vechi (mărci de autoturisme, articole vestimentare, etc.), sub justificarea obiceiului provincialilor germani de a fi foarte păstrători cu lucrurile lor, astfel încât să confere povestirii o aură de atemporalitate. Acelaşi efect îl obţine şi ambianţa sezonieră - toamnă şi iarnă senine şi uscate, sugerând un deprimat "no man's time" ca fundal pentru acest tip de tragedie regăsită în toate epocile, dar niciodată mai anacronică şi mai aberantă decât în prezent.

Este remarcabilă Sandra Hüller, o tânără actriţă de teatru aflată la debutul cinematografic, care compune portretul Michaelei Klingler în tuşe sobre şi sigure - priviri discret expresive, intonaţii vibrante fără ostentaţie şi, desigur, turul de forţă al momentelor de isterie epileptică, studiate sârguincios (în măsura în care o permite această boală caracterizată prin cea mai largă gamă de manifestări singulare şi atipice din câte se pot imagina). Alături de ea se impune Imogen Kogge, în rolul Mariannei - mama torţionară-şi-ucigaşă fără voie, care-şi sacrifică odrasla pe altarul unei credinţe degenerate până la autonegare. Actriţa îşi foloseşte cu măiestrie fizionomia stereotipă ca suport pentru o mască a rigidităţii inflexibile şi a dezumanizării prin mărginire intelectuală. Îi oferă un pandant credibil Burghart Klausner - Karl Klingler, un tată ineficient de prea blând ce e, care se străduieşte să-i ofere fiicei sale măcar puţină înţelegere umană şi, în final, nu-i în stare decât să asiste neputincios la jertfirea ei rituală.

Toate aceste calităţi fac ca, aşa cum am spus, filmul să-şi depăşească în cea mai mare măsură realist posibilă neîmplinirile de fond analizate anterior. Impactul şi utilitatea lui de bază constă tocmai în claritatea cu care expune această confruntare ireductibilă, această alăturare ucigaşă între dogmă şi boală. Chipurile şi intonaţiile bigoţilor care chinuiesc încontinuu fata suferindă de epilepsie cu incantaţiile lor robotice devin, de la un moment dat, de-a dreptul insuportabile, iar spectatorul percepe palpabil agravarea bolii - există câteva momente în care ai senzaţia că, în faţa unora ca ei, chiar şi sănătos să fii, în curând vei contracta o schizofrenie paranoidă de toată frumuseţea. Iar reproşul mut din privirile lungi şi tăcute ale Sandrei Hüller, mielul inocent dus la tăiere de prostia omenească, ne urmăreşte mult timp, atât din cadrele filmului cât şi din imaginea sobră şi de bun-gust a afişului (parcă amintindu-ne că, dintre răutate şi prostie, a doua e cu mult mai periculoasă - tocmai pentru că e infinită). Da - ne urmăreşte... şi ne face să reflectăm la cuvintele lui Albert Einstein, care printre multe altele a mai spus şi că:
Ştiinţa fără religie e oloagă.
Religia fără ştiinţă e oarbă.

Calea de mijloc, aş zice, este aceea care se numeşte a credinţei.

22 martie, 2007
Bucureşti, România