Ritualuri extreme - Requiem

Venit la TIFF cu laurii cîştigaţi anul acesta la Berlin (FIPRESCI şi Ursul de Argint pentru interpretarea Sandrei Hüller), filmul germanului Hans-Christian Schmid (cunoscut pentru foarte titratul Lichter, 2003) nu e doar o versiune europeană, sensibil mai puţin contrafăcută a poveştii din care s-a inspirat şi The Exorcism of Emily Rose (văzut în 2005 şi pe ecranele româneşti). Acolo unde filmul american servea încă o court drama în care se confruntau "adevărata Credinţă" şi legea, Schmid a preferat să se concentreze pe ambianţa familială, tradiţională şi autentic religioasă, dramele adolescentine şi exasperarea care pot duce o fată bolnavă (pare-se de epilepsie), după nenumărate tratamente/consultaţii fără rezultat, să ajungă la concluzia că e posedată de diavol şi să aleagă exorcismul. Pare sinsitru şi incredibil la sfîrşit de secol XX (întîmplarea reală s-a petrecut în 1976, iar filmul e fidel momentului istoric), Schmid şi echipa sa reuşesc surprinzător de bine să sugereze răspunsuri la întrebarea fundamentală: cum poate cineva în epoca televiziunii şi mondializării, în mijlocul Europei occidentale (un orăşel din Germania de Vest) să recurgă la asemenea ritualuri extreme?! Michaela (Sandra Hüller, a cărei performanţă îţi dă frisoane prin intensitatea şi delicateţea ei) e o puştoaică crescută într-o familie extrem de conservatoare şi credincioasă, cu un tată binevoitor dar cam moale şi o mamă a cărei singură expresie pare o strîmbătură agresiv-dezaprobatoare, ce vrea doar să plece la facultate şi să încerce să ducă o viaţă normală. Toate tentativele ei sînt însă sabotate de recidive tot mai violente şi neaşteptate ale bolii şi de convingerea crescîndă că e posedată. Filmul urmăreşte impecabil descompunerea ei psihică, relaţiile cu familia, preoţii-confidenţi şi puţinii prieteni (o fată mai "de viaţă" şi chiar un iubit) pe care şi-i face departe de casă. Pînă la finalul distrugător, în care poţi vedea un deget (dar nu un pumn!) aţintit spre biserică. Sau nu.