Labirintul minţilor întunecate (II) - Requiem

Cele mai interesante premiere cinematografice ale săptămânii sunt legate prin fire invizibile, dar rezistente, ca aţa de pescuit. Labirintul lui Pan / El laberinto del fauno de Guillermo del Toro, a fost lansat anul trecut la Cannes, câştigând de atunci încoace şi public, şi premii (cele mai recente sunt trei Oscaruri, fiind nominalizat la şase categorii). Requiem, de Hans-Christian Schmidt, a participat anul trecut la Festivalul de la Berlin, fiind unul dintre cele mai bune filme din selecţie, aducându-i debutantei Sandra Hüller Premiul de interpretare feminină, filmul fiind recompensat de critică cu Premiul FIPRESCI.

Bine, nu premiile şi marile festivaluri leagă cele două filme (şi nu că ar conta), ci faptul că tratează în chei diferite despre cât de obscură, de necuprinsă şi de sălbatică e mintea omenească.

Filmul german Requiem e mult mai rece decât cel al mexicanului del Toro, dar are alt fel de ritm şi alt gen de emoţie. Autorul lui, Hans-Christian Schmidt, aparţine unui nou curent în filmul german, Şcoala de la Berlin, caracterizat printre altele printr-o epurare până la minimalism a stilului. Schmidt pleacă de la o poveste reală care a stârnit vâlvă în anii '70. Povestea studentei Anneliese Michel din RDG, epileptică, bănuită de familie că e posedată şi care, în ultimă instanţă, moare de foame după ce e supusă exorcizării. Asta se întâmpla în 1976, într-un stat comunist.

Cu o actriţă extraordinar de interiorizată şi de sigură pe ea, luată direct din teatru, Hans-Christian Schmidt ar fi câştigat pariul chiar dacă ar fi dat chix cu scenariul sau viziunea regizorală. Nu s-a întâmplat aşa. Filmul are un ritm intrinsec chirugical şi un crescendo care lasă pentru final cel puţin două secvenţe care literalmente îţi ridică părul în cap. Mai mult decât orice, scenaristul Schmidt are o atitudine deşteaptă, extrem de onestă în recrearea evenimentului real. Refuză să spună clar că posedarea era epilepsie, refuză şi varianta sută la sută a posedării, şi preferă să reţină întreg contextul şi mai ales să sugereze că îmbolnăvirea şi moartea fetei s-au datorat ori au fost catalizate de lipsa de înţelegere a părinţilor.

Deşi rece şi metodic, cu o maximă austeritate a stilului, mizând totul pe actori, filmul creşte pe dinăuntru şi explodează de-abia la final, când spectatorul e deja varză - impresionat de suferinţa eroinei, scandalizat de lipsa de empatie a mediului, dar mai ales de ambiţia părinţilor de a-şi distruge cu bună ştiinţă proprii copii şi, ce e mai trist, cu convingerea că o fac spre binele lor. Requiem arată extrem de clar în ce lume bolnavă trăim. Cazul Tanacu nu face decât să ne confirme întunericul din cap.


Citeşte şi cronica Iuliei Blaga la Requiem aici.