Crize vesele - Crize sau Încă o poveste de dragoste

Cum scrie poetul un text dramatic? Te-ai aştepta să facă poezie şi atunci cînd înşiră didascalii în loc de versuri, să-şi transforme personajele în poeţi cînd îi pune să vorbească pe scenă. (Întrebarea pe care mi-aş pune-o acum este cum ar scrie Cărtărescu teatru. Dar să nu divagăm.) Şi atunci aş răspunde altfel: poetul care are curajul şi cheful să scrie teatru, astăzi - teatru nou, care va să zică -, merită urmărit. El lucrează exclusiv pentru plăcerea spectatorului. Nici un poet "adevărat" n-ar accepta să-şi vîndă astfel sufletul ipocritului din sală, care a plătit un bilet ca să se distreze sau să "se" şocheze. Mihai Ignat se face cunoscut acum ca "scriitor profesionist", un producător de text reciclabil, interactiv, nicidecum "autotelic". Nu ştiu dacă Crizele sau Încă o poveste de dragoste - al treilea text dramatic al unui poet căruia îi plăcea să i se spună "eu" sau "Klein", ipostazele sale mai abstruse - vin din sufletul lui Mihai Ignat, dar e cazul să vedem dacă ceea ce vînd ele merită cumpărat.

Într-un decor minimal şi minimalist - o planşă pe care este figurat, bidimensional, un dormitor -, el şi ea se trezesc unul lîngă celălalt, pe nepusă masă, la capătul unei nopţi din care în memorie n-a mai rămas nimic, iar în buzunare nişte prezervative (iar în pijamaua soţului, în fine, rămîne să vedeţi cu propriii ochi). Placa-i veche, aceea a cuplului spontaneu unde el este un îndrăgostit impacient, apoi un soţ răbdător, iar ea, o diavoliţă isteroidă, mai apoi o soţie nevricoasă. Surpriza iubirii - ca să citez un titlu din 1722 - se produce, cuplul se întremează, anii trec, crizele se înmulţesc şi se banalizează. Totuşi - aici rezidă calitatea şi defectul textului - nu se întîmplă nimic. Reuşita piesei stă în menţinerea interesului într-o epică lipsită de lovituri de teatru - tocmai asta fiind, de fapt, lovitura. Ea rezultă din dinamismul, supleţea, umorul - desigur - şi bunul-gust al replicilor, din intensitatea cu care ele sînt trăite de interpreţi. Dramaturgie a cotidianului intim, Crizele... fac cunoştinţă cu arhetipul - dacă pot îndrăzni - anti-eroului-de-pe-wc, de la Joyce citire. Ce face omul într-o căsnicie normală care să merite pus în scenă? - este o întrebare legitimă la care răspunsul nu este adulter, amor brutal şi nici măcar copii.

Pudic, spectacolul se împarte între avanscena unui cotidian vorbit, plin de comicul crizelor feminine latente, omorîte în faşă de impasibilitatea masculină şi arrière-scena cotidianului "făcut", al amorurilor împăciuitoare şi al aşteptărilor vinovate. Poetic, spectacolul este doar pentru că el şi ea sînt declinaţi timp de-o viaţă - după unul, doi, trei, zece, douăzeci, treizeci, apoi iar douăzeci, iar zece ani - cu un zîmbet în colţul gurii şi ochilor autorului, observator ironic al interminabilului joc al iubirii şi hazardului. Mihai Marinescu, în rolul soţului durduliu, bonom, cu străluciri trecătoare de personaj tolstoian, mai degrabă pitoresc decît tragic, şi Costina Ciuciulică, o soţie apetisantă în profilul căreia se concentrează toate clişeele soţiei pe care acum îţi vine s-o îmbrăţişezi, acum s-o strîngi de gît, fac un one-couple show inventiv, uneori infidel faţă de litera textului, dar generos cu aşteptările spectatorului.

Ce-i drept, traseul celor doi prin viaţă se fereşte de o interpretare univocă: unii ar putea vorbi de fidelitate, alţii de resemnare. Tind s-o acreditez pe prima dintre ele, asta în urma celei mai savuroase scene din piesă: cei doi, împreună de doi ani, se duc la operă. Pe scaun, în întuneric, gîndurile fiecăruia se rostesc cu voce tare, din off. Ea îl place, bovaric, pe pianist, el trage ocheade la cîteva femei, dar nu ni se oferă nici un indiciu al vreunei fisuri de profunzime în relaţia lor. Sigur, piesa nu hrăneşte eventualul bovarism cultural al spectatorului şi, la o adică, nu hrăneşte nici un fel de iluzie. Poate tocmai de aceea a putut fi adaptat radiofonic cu succes, la radio BBC Londra (în regia lui Claudine Toutoungi, 2004) şi la Radio România (în regia lui Gavril Pinte). Dar chiar asta i-aş reproşa: crizele trec ca grindina, iubirea rămîne, cultivă-ţi grădina. Numai atît?