O potecă iniţiatică - Lampa cu căciulă

"Miraj"-ele - vi le mai aduceţi aminte? Lăzile alea masive şi greoaie care, după ce apăsai pe buton, încet-încet începeau să bâzâie, pe urmă să vorbească, şi-ntr-un târziu li se lumina şi ecranul. Au reprezentat o epocă, în România - anii şaizeci-şaptezeci, cu prelungiri. Chiar şi după '89, multe familii sărace, mai ales la ţară, continuau să-şi atârne relaţia cu lumea largă de câte un televizor cu lămpi. Îmbolnăvirea lui - sau, mai rău, moartea - putea reprezenta o adevărată dramă, mai ales pentru un copil; şi cu atât mai mult pentru unul isteţ, ca băiatul din filmul lui Radu Jude.

Aşadar, familia e sărmană, dar cumsecade; locuiesc într-un fund de cătun de câmpie, de unde drumul până la cel mai apropiat orăşel trece peste şapte văi şi-o vale-adâncă. Şi, într-o duminică, tatăl se îndură să ducă la reparat televizorul, pentru fiul său dornic să vadă la ora şase "filmu' ăla cu Bruzli".

Aceasta este esenţa prozei Povestire de duminică (publicată de Editura LiterNet în volumul Şase moduri de a-ţi aminti un cal sau şase povestiri), de Florin Lăzărescu - o naraţiune parcă făcută anume spre a deveni film de scurt metraj. E aproape derutantă în simplitatea ei. În dramaturgie, unul dintre exemplele structurale negative e cel aşa-numit cu "mă dusei şi mă-ntorsei" - adică o poveste în care nu se rezolvă nimic, sau cel mult se rezolvă la modul liniar, prevăzut încă din start: "mă dusei să cumpăr pâine şi mă-ntorsei cu pâinea" - sau, aici, cu televizorul reparat.

Şi atunci - de ce este filmul atât de bun? Că este!

În primul rând, pentru că Radu Jude a simţit perfect esenţa povestirii: nu contează ce se întâmplă, contează cum se întâmplă; şi se întâmplă foarte uman şi adevărat, iar aparatul ştie să observe cu discreţie şi acuitate cele mai subtile detalii şi nuanţe. Conform autorului, e un film despre importanţa lucrurilor mici în viaţă - şi despre relaţia tată-fiu (Gabriel Spahiu şi Marian Bratu).

Aşa cum spunea recent Andrei Gorzo, e imposibil să mai vezi pe ecran un tată şi un prichindel bătând drumurile, fără ca în minte să nu-ţi răsune acel sfâşietor "Papa...! Papa...!!!" din finalul Hoţilor de biciclete ai lui De Sica - comparaţie în dezavantajul recentului Pursuit of Happyness, dar absolut onorabilă pentru Lampa cu căciulă. Căci, păstrând proporţiile cuvenite, putem identifica în televizorul stricat un fel de bicicletă neorealistă, iar în cuplul Spahiu-Bratu, ceva la fel de adevărat ca între cei doi neprofesionişti de neuitat ai lui Don Vittorio. Scurta poveste - poveste de duminică, de-o zi, comprimată în nici jumătate de oră - parcurge spaţii banale, prozaice, seci, fiecare cu ciudăţenia ei (cel mai mult mi-a plăcut şănţoiul întortocheat care taie brambura câmpia, pe care tatăl îl trece pe jos, copilul prin aer - purtat de tată - după care caută amândoi scândurile lăsate de alţi drumeţi cine ştie pe unde, ca să şi le aducă în dreptul cărării şi să traverseze cu televizorul în pătură; reperul, prezent şi la dus, şi la întors, are un ce de drum iniţiatic, sau măcar de atare potecă - deşi poate aş fi dorit ca, la înapoiere, să constatăm o mică închidere de ciclu, cam a aripioara crăiesei albinelor). Se reţin, de asemenea, autobuzul de la dus, cu bacşişul pentru şofer şi schimbatul pantofilor, şi break-ul paradit de la întors... Îngheţata dorită de copil, şi cârciuma (pentru că au rămas bani de-o îngheţată şi de-o bere) în care se mai produce un mic incident verbal. Atelierul lui Bichescu (Alexandru Georgescu, alt actor teribil de profund şi expresiv pe lângă care regizorii români trec fără să-l vadă - noroc că l-a mai văzut Radu Muntean, în Hârtia va fi albastră), depanatorul de televizoare atotputernic în siktireala lui, bişniţar dar şi om de treabă - şi curtea casei, plină de ciudăţei veniţi şi ei cu câte-un apărăţel la reparat, unde are loc haiosul dialog dintre băiat şi moş, despre "coarnele" sau "antenele" furnicii. Uliţa de-acasă, de unde totul a început şi unde totul se sfârşeşte, cu replica băiatului "Uite cam acum începe" şi căzătura tatălui cu televizor cu tot, riscând să compromită la spartul târgului toată odiseea.

Foarte frumos construit finalul. După film, Collins comenta că se temuse să nu apară hodoronc-tronc vreo "răsturnare" care să strice totul. Singura răsturnare din final e aceea că... aşteptăm cu sufletul la gură să vedem dacă televizorul va merge sau nu (dovadă că Radu Jude a ştiut el bine ce-a făcut, în cele douăzeci şi trei de minute anterioare). Cele două replici resemnate ale copilului, "Nu merge...", ne fac să icnim în râs c-un nod în gât. În sfârşit, când lada-ncepe să zumzăie, apoi ecranul se luminează oblic undeva în stânga cadrului, simţim întru totul bucuria personajelor (sever autocenzurată, ca la ţară). Pe acest fond pică la ţanc replica de-un haz nebun a tatălui: "Vezi, dom'le, Bichescu ăsta? Poţi şi să cazi cu televizoru', şi tot merge!" - după care cei doi merg la masă, cadrul rămâne acelaşi, şi un fade out ne lasă cu genericul final curgând peste comentariul tembel al unei crainice de la teleenciclopedia.

De altfel, acest final atât de strâns şi economic articulat nu e singurul care dovedeşte că Radu Jude ştie să filmeze. După revelaţiile din ultimii doi-trei ani, ne cam ţâţâie pipotele de frică să nu se răsufle brusc totul - dar iată că, în urma alde Puilor, Porumboilor, Muntenilor & Co., tot vin alţii şi alţii, la fel de buni. Mult comentatul "minimalism" se achită şi aici, cu succes, de misiunea unei arte narative precise şi angajante. Jude foloseşte cu siguranţă aparatul, arătând în primul rând ceea ce e de arătat, fără stilizări inutile şi calofilii (sau cacofilii) ostentative; naturaleţea cadrelor e totodată expresivă în sine, mişcările de cameră, pe urmele personajelor, îşi depăşesc automat rolul informativ, dobândind treptat dinamism şi încărcătură dramatică; lumina crudă, ca-n realitate (dar fără sterilităţi "fotografice"), reconstituie rapid şi eficient atmosfera mohorâtă nu numai a unei duminici ploioase în satele de câmpie, ci şi a acelui mod de viaţă în ansamblul lui.

De remarcat şi abstractizarea reperelor spaţio-temporale - povestea se petrece undeva (la câmpie) cândva (în ultimele două decenii). Televizorul cu lămpi o agaţă de epoca Ceauşescu, dar filmul cu Bruce Lee o trage clar dincoace de Revoluţie. Preţul televizorului de ocazie oferit de Bichescu ("zece chiftele" - mii, să fie?) ar plasa-o pe la începutul anilor nouăzeci, iar numerele maşinilor, şi mai recent - deşi, în fond, n-are nici o importanţă; Radu Jude n-a vrut decât să relateze o întâmplare umană, nicidecum "de epocă".

Ca să-i dăm şi criticului ceea ce i se cuvine, aş zice că n-ar fi stricat, undeva la început, un element care să semnifice mai apăsat importanţa televizorului pentru copil. Informaţia respectivă o primim adecvat, dar elementul afectiv se constituie mai mult ulterior, pe parcurs - în special prin flerul lui Radu Jude de a ne pune în empatie cu emoţiile personajelor. Poate că dacă prima secvenţă ar fi apăsat doar puţin, cu mare grijă, pe pedala respectivă (am în minte câteva exemple cum s-ar fi putut face, dar n-are rost să le înşir aici - nici măcar nu ştiu dacă-s juste), toată povestea care urmează, fără a schimba nimic în ea, s-ar fi desfăşurat pe un întreg palier de tensiune şi mai ridicat. E o miză la care cred că merită să medităm.

Micul Marian Bratu se relevă surprinzător de talentat, reuşind intuitiv să-şi construiască personajul din câteva replici şi intonaţii: un pui de ţăran inteligent, setos de cultură, stoic şi cuminte dar nu lipsit de îndrăzneală şi personalitate, cu acea perspectivă deziluzionată (dar nu învinsă!) asupra vieţii a copiilor cu fond uman puternic, crescuţi în sărăcie şi greutăţi.

Gabriel Spahiu e bun cum îl ştim, capabil să ascundă un adevărat univers interior sub acel chip aspru şi cam dezarmonios, cu privirea aparent goală, dusă undeva departe... Apăsat de viaţă, sătul de toate, păstrează totuşi destule resurse de omenie ca să fie pe cât de complex, pe atât de cuceritor - mă gândesc că sunt milioane ca el, care ar avea şansa să se identifice cu personajul (şi să-şi recunoască viaţa într-a lui), în ideea (idealistă) că Lampa cu căciulă ar rula prin satele româneşti. Poate doar la televizor să-l vadă - cu condiţia să-l ia în pătură şi să-l ducă din timp la vreun dom' Bichescu, într-o duminică noroioasă.

28 martie, 2006, h. 11:00-12:23
Bucureşti, România

Notă: Vezi acest film în Atelier LiterNet.