Un experiment pe multiple planuri - Iubirea Fedrei

Foarte low-key pentru un spectacol cu asemenea pretenţii, Iubirea Fedrei, după un text de Sarah Kane, în regia lui Mihai Măniuţiu şi în scenografia lui Doru Păcurar, a avut la Arad premiera în 30 septembrie 2006. Spectacolul a stârnit, ce-i drept, mai multă vâlvă înainte să fie lansat, datorită problemelor etico-morale pe care prezenţa unor actori goi pe o scenă le-ar putea ridica (întâi unui Consiliu Local... democratic ales, şi apoi lui Dumnezeu însuşi!!!). Bine că s-a terminat cu bine şi că piesa ne-a fost în cele din urmă înfăţişată în întreaga ei prezenţă. Lipsa de ecou (cel puţin deocamdată) se poate explica, la prima mână, prin temporizarea destul de dubioasă cu premiera piesei Purificare, tot după Sarah Kane, regizată de Andrei Şerban la Cluj.

Dincolo însă de aceste amănunte care pot să nu ţină în fond decât de providenţă, spectacolul e o experienţă deosebit de interesantă. Un experiment atât pe plan personal, după cum mărturiseşte chiar regizorul, cât şi din punct de vedere strict teatral. Personal, pentru că este vorba de un text contemporan, al unui autor foarte "la modă", foarte controversat şi foarte, de ce nu, ne-caracteristic ariei de alegere cu care ne-a obişnuit Mihai Măniuţiu, îmi asum surpriza.

Însăşi abordarea acestui text pare "a leap of faith" pentru regizor; mai mult decât atât, în concretizarea scenică a textului, Mihai Măniuţiu a recurs la un procedeu pe care nu l-am mai văzut în vreo altă piesă a sa, şi anume ceea ce eu cred că a fost... o răzgândire ideatică. Să mă explic: până la un punct, linia generală de comentariu asupra ideii de tragedie pe care o propune Sarah Kane în piesa sa este respectată întocmai. Mai precis, până la moartea lui Hipolit, a lui Strophe şi a lui Tezeu - finalul apoteotic... anulat de re-apariţia Fedrei, o prezenţă victorioasă, răzbunată, "în control", liberă în sfârşit. În consecinţă, întreaga meditaţie despre tragicul conştient de sine şi de mutaţiile pe care le-a suferit în modernitate, scade enorm, întreaga situaţie se prăbuşeşte asupra sinelui şi totul capătă un accent prea dramatic, discordant. Desigur că, la o analiză ulterioară, acest lucru poate părea în fond un final logic, dar trebuie să recunosc că nu l-am perceput ca atare la faţa locului.

Problematica limbajului este dificilă în acest spectacol din mai multe motive: după cum am spus la început, au existat probleme de "auto"-cenzură încă de la început, care nu cred că au dăunat neapărat înscenării. Chestiunea reală rămâne însă dublu orientată: pe de o parte, dificultăţi aduce traducerea, atât literară cât şi scenică, a unui text scris de la bun început după cu totul alte norme decât cele ale unui text dramatic obişnuit. Sarah Kane indică la începutul piesei că punctuaţia nu este menită să evidenţieze norme gramaticale, cât ruperi de ritm în rostirea replicilor. Ca atare, orice tentativă de traducere din limba engleză constituie o interpretare obligatorie a nuanţelor de vorbire, a valorilor stilistice şi a cuvintelor în sine, impediment care, deşi este prezent în toate situaţiile de traducere, în acest caz este cu atât mai solid. În această privinţă, traducerea lui Eugen Wohl se ridică la nivelul oricăror aşteptări, păstrând caracterul ambiguu al replicilor şi manipulînd limbajul de aşa natură încât indicaţia regizorală şi munca actorului sunt mereu transparente dincolo de cuvintele în sine.

Pe de altă parte, bagajul psiho-social pe care îl poartă textul original nu s-a transmis - sentimentul de lipsă de energie şi de vitalitate pe care îl are Hipolit la început, contrastând puternic cu însufleţirea şi entuziasmul (paradoxal) din final nu s-a simţit în varianta scenică a regizorului. Toate personajele sunt animate parcă de o prea mare forţă fizică - Fedra efectiv se urcă pe pereţi de dragoste, Hipolit se contrazice pe sine cu fiecare display extrem de senzual pe care şi-l regizează, Doctorul / Medic pare omniprezent, lăbărţându-şi existenţa pe întreg spaţiul scenic...

Pe de-a treia parte, problema limbajului se manifestă şi sub forma unui apetit (căci altfel nu pot să-i spun) foarte mare, defulat chiar, pentru comportamentul sexual exhibat. Dacă în celelalte piese ale lui Mihai Măniuţiu sexualitatea este o temă mereu prezentă în fundal, care se simte cu atât mai tare cu cât nu este decât arareori expusă barbar, aici am avut senzaţia că s-a încercat o descătuşare, o tratare pe faţă, "fără rezerve", a acestei problematici. Fapt ce a dus la o lipsă de naturalitate, o îngroşare neverosimilă şi ne-funcţională a elementelor constitutive ale temei, fie ele psihologice sau fizice. Modul în care se pronunţă pe scenă cuvântul "orgasm" are ceva atât de voit vulgar, murdar, "apetisant" încât sentimentul creat în spectator nu este acela de paroxism tragic, ci de banală poftă carnală televizată nocturn.

Spaţiul spectacular este creat cu o deosebită atenţie, excelent integrat ideatic şi, în sine, spectaculos. Practic, totul se întâmplă în trei spaţii distincte - un coridor întunecat şi organic, cu ferestre în care actori vopsiţi şi mascaţi apar şi rostesc replici din piesă; o articulaţie circulară la capătul acestui coridor, cu o cuşcă plină cu pământ, în care se află Lena, un personaj-absent-cheie al textului şi al spectacolului şi care trăieşte un moment care reuşeşte într-adevăr să transmită o stare de blocaj absolut, de limită, de chin Dantesc; şi, în cele din urmă, scena propriu zisă, acoperită de o structură ca o burtă de balenă, sau ca un submarin. Spaţiul scenic este atât de artistic realizat încât ar fi funcţionat ca atare într-o galerie de artă. Această natură deja suficientă dăunează întrucâtva reprezentaţiei, fiindcă ai de la un punct încolo senzaţia că nimic din ce vezi nu este legat indivizibil de spaţiu şi că spectacolul nu depinde câtuşi de puţin de el, iar nici spaţiul nu este schimbat în plan abstract de spectacol. Iluminarea, fuga perspectivei, structura simbolică a spaţiului se potrivesc fără îndoială cu scenariul teatral, dar există şi fără el.

Ar mai fi multe de spus, de dezbătut. Din punct de vedere intelectual spectacolul este o reuşită - provoacă raţiunea, se insinuează plăcut simţului estetic şi teatral. Însă ceva din "punch"-ul visceral pe care atâtea din montările lui Mihai Măniuţiu îl au, îi lipseşte. Ca orice experiment non-didactic - dă rezultate, fără îndoială. Nu înseamnă că sunt rezultatele la care te aşteptai, în cazul acesta, nici ca public şi, prin analogie, nici ca regizor.