Acum şapte ani, proaspăt internaut, mă amuzam cu vestitele caricaturi care luau în balon computerele şi netul - unele chiar delicioase, cum ar fi: "Cele mai mari catastrofe din istoria omenirii: Hiroshima '45, Cernobîl '86, Windows '98", sau ciclul: "Sinceritatea pe internet", în care un malac bărbos într-un net-cafe scria: "Sunt blondă cu sânii mari", iar un aschilavric şaşiu îi răspundea de-acasă: "O, Rita, trupul meu musculos ia foc doar imaginându-mi-te!" De-atunci încoace, falsificările de identităţi au devenit endemice. Se povesteşte despre un belgian care după câteva luni de chat cu o newyorkeză de treişpe ani, îndrăgostit lulea, a debarcat pe J.F.K. drept în braţele F.B.I.-ului - Lolita era o agentă specializată în asemenea mistificări. Am cunoscut într-o cameră de chat o thailandeză din Australia, rasată şi inteligentă, care de fapt era un marocan din Rotterdam. Cu Panko Tanko, zeul flooderilor de pe-acolo am vorbit şi la telefon de câteva ori, ţinem legătura şi acum, da' taie-mă, omoară-mă, dacă ştiu cine-o fi şi de unde! (Unele indicii sugerează c-ar fi un hacker saudit schizofrenic, de vreo patruzeci de ani, din numeroasa familie Bin Laden.) Prin aceleaşi camere de chat, eu însumi eram uneori prezent cu multiple identităţi, aşa că orice mârlan ne supăra, era pus imediat în inferioritate numerică (cred că maximumul de clone simultane la care m-am avântat a fost şase). De câteva ori, am folosit procedeul şi prin e-mail şi forumuri, fie în joacă, fie strategic. Slavă Domnului, în şapte ani a fost timp destul...
Cum era şi de aşteptat, încă de atunci mă preocupă un film cu un asemenea subiect; am în minte câteva proiecte, însă nici unuia nu i-am găsit cheia, acea sclipire care să transpună cu adevărat creator, în limbaj cinematografic, relaţia dintre om şi Internet, cu toate tipurile de înscenări, dedublări şi alienări pe care le presupune (cum genial le-a reuşit fraţilor Wachowski, în The Matrix). În scris, am făcut-o deja în The Pitbull Projection şi Again - dar alea sunt romane, nu filme; habar n-am cum le-aş aduce pe ecran. Nu ca scenarii (asta ar fi simplu), ci ca viziuni cinematografice expresive şi semnificative. Altfel, n-ar ieşi decât un film S.F şi unul poliţist cu secvenţe în care personajele umblă prin messenger şi inbox - iar mutaţia pe care au produs-o computerele şi reţeaua în psihologia socială şi condiţia umană în general merită, totuşi, mai mult.
Aceeaşi ambiţie o nutreşte şi Perfect Stranger, după cum mărturisesc producătorii lui, Elaine Goldsmith-Thomas şi Daniel A. Thomas, care s-au trezit peste noapte că lumea-i plină de Internet, şi ce cool ar fi să facem un film pe tema asta. Ce-i drept, secvenţele respective sunt foarte bine filmate (decupaj corect, ritm bine stăpânit, alternanţe echilibrate între imaginile de pe display şi chipurile personajelor). Ce-i la fel de drept, şi deloc îmbucurător, e că aceste calităţi se menţin la nivel strict formal. Toţi cei răspunzători (soţii Thomas, scenaristul Todd Komarnicki şi regizorul James Foley) sau n-au prea făcut chat pe net, sau au o "memorie biologică" (vorba lui Nikita Mihalkov) scurtă. La vederea filmului, un neavizat s-ar minuna: "Cum, dom'le, chiar aşaaa...?!" - pe când un surfer cu vechime ar zâmbi ironic: "Ehe, nici nu ştiţi voi cum e de fapt...!"
Şi mai trist e că, în rest, filmul nu mai are nimic ieşit din comun. Un policier răsuflat şi plin de clişee. Deci, protagonista (Halle Berry) e reporter de investigaţii. Deci, i-a murit cea mai bună prietenă. Deci, o ajută un computer geek cu talente de hacker (Giovanni Ribisi), cam atras de ea şi totalmente neatrăgător (Goddd, how boring!!!.) Deci, firele duc la un mare baştan cu care moarta comunicase pe net (Bruce Willis). Deci, deci, deci... banalităţile şi locurile comune din premise vor continua cu sfinţenie şi pe parcursul desfăşurării acţiunii, şi în modul de a o construi şi filma, şi la nivel de secvenţă, şi pe anvergura întregi povestiri. Câteva secvenţe cu un potenţial de suspense splendid se răsuflă prelung (Doamne, ce-ar fi făcut Hitchcock din aia cu poza pe frozen display, şi beat dacă era!). În genere, cam toate surprizele se telefonează dinainte, iar cele care mai reuşesc, totuşi, să ne mire, îşi datorează performanţa faptului că-s atât de neveridice (uneori chiar tâmpite), încât nimeni nu s-ar fi aşteptat la aşa ceva (ca deznodământul secvenţei când o prinde cu mâţa-n sac şi seringa cu spyware înfiptă-n computer).
Pe tot parcursul, se observă clar, vizibil, zgomotos, cum se căzneşte bietul Foley să povestească. Încearcă el să bage ritm, încearcă să contrapuncteze cu Manhattan-ul filmat din elicopter, împinge cu forţa nişte leit-motive oniric-obsesive (menite, de fapt, să amorseze coup de théâtre-ul din final, da-s aşa de vârâte cu deştu-n ochi şi de rupte din context, încât nu amorsează decât nervii noştri). Nu lipseşte nici voma vizibilă după identificarea cadavrului (că noi suntem natu-realişti!), nici specularea ieftină a nurilor lui Halle Berry (ca Bond-girl, făceau parte din reţetă, da' aici, de ce, că nu duc nicăieri?). Bruce Willis e totalmente, complectamente şi eminamente în plus - singura pondere a rolului atârnă de miliardele personajului şi de faptul că-i principalul suspect; în rest, un patron muieratic poncif, desfăşurat pe doar câteva secvenţe amorfe, şi pe-al cărui chip binecunoscutul zâmbet subţire şi ochii îngustaţi ai lui Bruce nu aduc nimic nou (başca momentele când magnatul face amor pe chat, din biroul de la firmă, cu angajaţii fojgăind prin jur - du-te şi te-mpuşcă, nene, cu cybersexu' tău cu tot!)
Aşa cum sugerasem anterior, partea cu Internetul nu reuşeşte să facă deloc corp comun nici cu semnificaţiile filmului, nici cu trama în sine. Autorii îi tot dau cu "păienjenişuri ale minciunilor" şi cu "până unde ar fi în stare să meargă cineva ca să ascundă adevărul?" - ete, lulu! Cu minime ajustări, povestea se poate plasa la fel de bine în orice epocă - inclusiv pe moşia vreunui grof căruia-i fug ochii după micsandrele din sat (ceea ce n-o face "etern valabilă", ci mai degrabă evanescentă!)
Ar mai merita să spunem că, pesemne crezând că astfel îşi salvează ambiţioasa miză, autorii îngrămădesc în final o cascadă de deznodăminte-capcană (ne pomenim că vinovatu-i ba cutare, ba cutărică, ba cutărescu, ba cine nici cu gându' nu gândeşti!) şi o fac incredibil de prost. În loc să iasă ca-n Agatha Christie, iese un fel de: "A, gata...?! A! Gata! Aaaa... GATA odată!!!"
În sine, respectiva bombă avea un potenţial exploziv bun (surpriză autentică, justificare psihologică, bună angrenare dramaturgică), dar până să ajungem acolo, ne exasperează avalanşa de piste false aruncate haotic şi stângaci, culminând cu amintirea scenei pedofile veche şi de demult (aia pregătită de visele maniacale), la rândul ei marcată de déjà vu-uri (adică musai tatăl incestuos să fie dezgustător şi perfid, musai puştoaica să tremure de oroare şi groază, musai mămica să vină cu toroipanu' şi mult simţ de răspundere - de parcă numai după reţeta asta se pot desfăşura respectivele abuzuri). Drept pentru care, în finalul finalului hăl-din-urmă, când (nu-spun-cine) zace mort cu cuţâtu-n chept şi mai apare şi capul vecinului din blocul de-alături în geam, uitându-se lung, mai-mai că te umflă râsul precum la Murder by Death de Robert Moore, după Neil Simon - cu neînsemnata precizare că acolo era de râs. Aici, se voia ceva adânc.
17 aprilie, 2007, h. 16:30-17:27
Bucureşti, România