Ca şi filmul precedent al lui Pasolini, debutul cu Accattone (1961), şi Mamma Roma poate fi considerat un film social, în trena marilor opere neorealiste, dar în ambele pelicule se simte deja ceea ce va face ulterior specificul lui Pasolini: poezia infuzată fiecărui cadru şi tratarea mistică a existenţei, în mod paradoxal produsul unui marxist autentic, cum era cineastul (linie urmată mai tîrziu şi de Fraţii Taviani). Încercarea de rupere cu trecutul a Mamei Roma nu reuşeşte: ea se va întoarce la vechea meserie, iar fiul ei este împuşcat în timpul unui jaf...
Să spunem că Pier Paolo Pasolini (1922-1975) este în primul rînd un poet al cinematografului, filmografia sa fiind reprezentativă în cel mai înalt grad pentru ceea ce se cheamă "cinematograf poetic". Totodată, el este şi un scriitor, şi un poet propriu-zis, scrierile sale intrînd de-acum în patrimoniul sigur al literaturii italiene. Pier Paolo Pasolini a îmbinat două mari "păcate", foarte pe gustul stîngiştilor de oricînd: homosexualitatea şi activismul comunist, dar a reuşit să le transmute într-o operă de mare valoare estetică. Să nu uităm că una dintre cele mai frumoase transpuneri ale vieţii lui Iisus (influenţată de preceptele neorealismului) îi aparţine unui marxist angajat, cum era autorul Evangheliei după Matei (1964).
Salo a fost, din păcate, ultimul film al acestui regizor, care a transformat marxismul în vizionarism, el fiind asasinat la scurt timp de un adolescent pe plaja de la Ostia, în circumstanţe neelucidate pînă astăzi: crimă sexuală sau asasinat politic?