Mitul alimentar al Americii, hamburgerul, trăieşte de cîţiva ani un declin de brand periculos. În 2001, după cartea lui Eric Schlosser, Fast Food Nation, simpatia obezilor pentru Big Mac a început să rîgîie şi să acuze crampe la stomac. O investigaţie curajoasă în lumea abatoarelor americane a scos la lumina tiparului compoziţia sinistră a celei mai iubite chiftele din univers. Cinci ani mai tîrziu, Hollywood-ul a pus pe peliculă o poveste teribilă, inspirată din cartea lui Schlosser.
Avantajul imaginii a triplat efectul cărţii şi, la cinci luni după premiera din noiembrie 2006, industria uciderii vacilor a început să se clatine. Faptele, adică filmul şi urmările lui economico-sociale, se petrec în America. O Americă senină şi mulţumită de sine, învecinată cu un Mexic înfometat şi pus pe emigrare. Marea companie producătoare de "Big Ones" observă că hamburgerii ei conţin bălegar şi intestine de şobolan. Prin urmare, trimite un expert să viziteze fabrica de ingrediente. Expertul află că adevărul e baricadat în spatele unei mafii locale foarte profitabile şi se lasă păgubaş.
Unghiul avantajos al procesului de preparare a micilor americani îl oferă însă povestea paralelă a imigranţilor mexicani care, pentru un salariu minim pe economie, se lasă tîrîţi în aventura sîngeroasă şi neigienică din fabricile de graniţă. Aici, cuvîntul de ordine e oroarea, iar ritualul de admitere, masacrul. Animalele sînt spintecate cu o violenţă aproape căutată şi declarate comestibile la capătul unor etape dedicate mai degrabă infecţiei. În abator, totul e macabru şi murdar. Maţele şi sîngele zboară pe deasupra muncitorilor-sclavi ca un duh criminal. În conţinutul viitorilor dumicaţi intră de-a valma cele mai odioase produse ale morţii, tot ceea ce rezultă din agonia brutală a animalelor ucise.
E un film macabru şi util pentru lăsatul de mîncat, un film despre care puteai să-ţi dai seama că va face valuri încă din faza de scenariu. Ăsta e, poate, motivul pentru care îi observi, în roluri decorative, pe Bruce Willis şi Kris Kristofferson, plecaţi în regăsirea faimei. E un film indigest, dar sănătos pentru America. E timpul, deci, ca şi la noi, un Cristi Puiu, un Nae Caranfil sau un Corneliu Porumboiu să se pună odată cu pelicula pe micii lui Sandu Cocoşatu'.