Spiderman salva New York-ul şi tot poporeţul îl iubea.
Girlfrienda lui cânta pe Broadway, pasă-mi-te cu nişte pile la un C.N.C. de-al loc, de-acolo, că suna ca o gaiţă castrată, aşa c-au zburat-o-n şuturi (că la ei nu-i ca la noi).
Da-ntr-o seară, cum se dădeau ei uţa într-o pânză de spider şi se uitau la stele, fiuuuuuu-zdronc! cade-un meteorit în parc, şi iese din el un fel de melenă zgârmăită care se târa pe jos.
Acuma un stricat de hoţ, care-l omorâse pe unchiul lui Spidey, evadează din puşcărie şi, fugărit de miliţieni, cade-ntr-o groapă, unde nişte profesori tocmai făceau un experiment epocal cu-o vârtelniţă-n nisip, aşa că A.D.N.-ul lui şi A.D.N.-ul nisipului (sau doar el şi nisipul, că nu-i prea clar) se fac ghiveci, şi el devine Sandman - bucăţică ruptă terminatorul ăla de metal lichid de-l juca Robert Patrick, acum într-o nisipoasă prezentare. Se deplasează prin scurgeri fâşşş în canale şi zburări vâjjj printre blocuri, şi dă cu pumnu-n stradă de se-ntorc maşinile cu roatele-n sus ca la jocul pe capace de bere în spatele blocului, când eram noi mici.
Ei, dar şi Harry, prietenul lui Spider, nu şi nu că Spidey l-a omorât pe ta-su. Aşa că-şi ia skateboardul zburător şi-l aleargă prin Manhattan, aruncând cu gogonele explozitoare. Nici chip să te-nţelegi cu el.
Şi în sfârşit, vine un papagal de fotograf, Eddie, zor-nevoie să-l zboare pe Pete (adică Spidey-n civil) de la ziar şi să-i sufle postul.
Ăsta-i începutul.
Pe urmă, se mai întâmplă vreo treijdemii de chestii, şi în sfârşit melena aia zgârmăită îl înfăşoară pe Spiderman. Era un simbiont (traducătoarea Cîrciu zice "simbiot", că-n engleză-i fără nî) pe nume Venom, care-l făcea mai coios (adică-l îmbolnăvea de jekyllhydeită, cam la fel ca-n Superman III.) Dar Spidey se prinde că voia să-i pape sufletul, aşa că se leapădă de Venin. Şi Otrava dreacu' nu-şi găseşte altul mai bun decât Eddie.
Se mai întâmplă alte şaptejdemii de chestii, şi una peste alta, se iau ei toţi patru la poceală: Veninosu şi Nisipeanu de-o parte, Omu-Păianjen şi Skateboardache d-ailaltă. Şi se bat bine de tot. Până hăt într-un târliu când Spiderman îi bate pe toţi pe rând, îi iartă pe toţi pe rând, îi pupă piaţa Endependenţi pe toţi pe rând, şi se-nşiră şi vreo opt finaluri tot pe rând - la locu' caftului, la ţintirim, la crâşmă, şi naiba mai ştie unde; în fiecare, câte-un discurs moralizator adânc, gen "trebuie să alegi binele, nu răul!"
Cam ăsta ar fi filmul.
Şi te pune să te-ntrebi:
Dom'le... dacă ăştia de la Marvel ar face şi un film decent la un moment dat... dac-ar băga şi ei în producţie un scenariu măcar corect scris... i-ar bătea cineva? Le-ar lua jucăriile? Ce le-ar face?
Aşadar, textul e incredibil de cretin. Ce v-am povestit mai sus a fost doar aşa, un demo, dar să ştiţi că toate aiurelile alea se-mbârligă aşa de stufos, de nu mai ştii ce-i aia. Ducă-se structura dramaturgică, adio reguli narative, pa ritm, cursivitate şi logică. O salată confuză, indigestă şi de la un punct, fatalmente, groaznic de plicticoasă; nu vă mai spun că durează şi 139 (unasutătreizecişinouă) de minute - adică... bă nene! Dă-o-n brânză! Măcar pe vremea lui The Evil Dead, Sam Raimi părea capabil să pună de-o scânteie-ntre neuroni, da' se vede că i-a trecut.
Ca să nu-l pastişez pe Gorzo, care spunea (pe bună dreptate) că Şerban Marinescu preferă actori împăiaţi, am să propun aici "formolizaţi" - ca foetuşii cu două capete din borcănelele de la Antipa. Cam aşa se prezintă personajele. Neveridice, dar nici însufleţite - sau, alternativ, răsuflat-mişcătoare. Iar când vorbesc, parc-ar citi nişte replici de Sergiu Nicolaescu.
Sigur că totul nu e decât o reţetă comercială - da' până şi-aia-i aplicată prost. Un scenariu inspirat dintr-o bandă desenată trebuie să fie dinamic, limpede, uşor de urmărit, articulat precis şi elastic - nu trenant, greoi, tulbure şi îngrămădit cum dete Domnu'. E firesc ca personajele să fie simple, schematice, superficiale - dar nu să se comporte ca nişte hipopotami dansând Lacul lebedelor (performanţa asta a reuşit-o numai Disney, şi nici măcar nu era Ceaikovski, era Ponchielli). E normal ca pe alocuri să intervină momente comice (slavă Domnului, şi James Bond se autoironizează tot timpul), da' nu vârâte-n ochi ca aici, cu şampania sau cu şefu' de la ziar. Nu strică să avem şi o spoială de "realism", pentru ca umanitatea poveştii să nu fie tocmai venită cu pluta, da' realismul ăsta nu poate fi lipit cu clei de oase, ca secvenţele cu găzdoiul lui Spidey şi urâta aia de fiică-sa, altfel fată bună, Ursula o chema (na, că p-asta a uitat s-o îmbrăţoşeze-n final şi să-i spuie c-o iartă!)
Un singur lucru merge-n pelicula asta - şi merită un jos pălăria: secvenţele de acţiune. Acolo, povestea (mai bine zis, povestioara, că-i strict la nivel de secvenţă, fără nici o treabă cu zama... ăsta, trama lungă) zboară ca vântul, te ia şi te poartă, are fluenţă şi ritm, mizanscenele sunt construite precis şi abil, inventivitatea şi fantezia sunt debordante (genul ăla de neverosimil pe care reuşeşti să-l accepţi, şi tocmai de-asta-ţi place - de pildă, în secvenţa de la început, a urmăririi printre blocuri: nici morţi n-ar putea ăia doi să se mişte aşa, să zburde şi să se-nciocăleze cu viteza aia fără să facă boinggg în primul stâlp - da-i aşa de frumos...! Cel mai mult mi-a plăcut nu o secvenţă de luptă / urmărire, ci aia de incident / accident, cu macaraua care nu mai râde-n soare argintie, ci luând-o razna dă cu bârna-n zgârienori ca-n brânză - mamă, ce aliteraţie mi-a ieşit! Wow!)
Cu toată seriozitatea spun, calitatea filmului ar creşte cu câteva ghivente dacă pur şi simplu am extirpa din el tot ce nu mişcă, fără să ne mai batem capul cu logica şi firul poveştii (ca la T.V.R. în anii '80), şi-am lăsa numai momentele când Spiderman spidermanizează. Ar rămâne un spectacol de vreo treizeci-patruzeci de minute care chiar să facă toţi banii.
3-4 mai, 2007
Bucureşti, România