N-am citit în viaţa mea benzi desenate (cele cu Pif şi Hercule sînt mult prea speciale pentru a le băga aici) şi, dată fiindu-mi vîrsta, probabil că nici n-o voi face vreodată. În cazul lui Spider-Man 3, această lipsă beletristică s-a dovedit a fi extrem de utilă... M-am bucurat la intensitate maximă şi de scenele de acţiune ce par a nu se mai termina (momentele de respiro sunt rare şi cam hilare - trebuie să fii complet copil să marşezi la trio-ul amoroso-imberb Maguire-Dunst-Franco) şi de apariţia fiecărui nou "negativ", fiecare pe cît de tragic (Sandman) pe atît de diabolic (Venom)... sau viceversa. Totuşi, parcă mi-aş fi dorit ceva mai multă consistenţă pentru varianta "înainte" a acestor personaje, chiar şi în detrimentul recitalurilor zgomotos-demolatoare "de după". N-am fost chinuită de probleme de genul "în numărul cutare din anul cutare, Black Spiderman face, şi nu drege, aşa cum pretinde fariseul de Raimi în film" şi nu m-a preocupat absolut deloc faptul că, oficial, Gwen Stacy era prima iubită a lui Spidey, şi nu o biată locţiitoare.
La un nivel superficial al vizionării, toate au fost bune şi frumoase. Problema e că aceeaşi lipsă a fundamentului de sorginte BD-istă mi-a focusat atenţia în direcţia filmului de cinema în sine. Iar în această privinţă, şi lipsa de coerenţă a naraţiunii, şi lipsa de consistenţă a subiectului în sine dar, mai ales, lipsa seriozităţii regizorale (ştiu cel puţin o persoană care-mi va da în cap, dar Raimi pare mai degrabă pasionat de colajul şi de box-office decît de noţiuni precum "intrigă" sau "punct culminant") transformă episodul 3 într-un eveniment dedicat, exclusiv, consumului de popcorn şi de cola. Iar în sala în care am văzut eu filmul, s-au practicat chiar şi curse cu obstacole printre scaune...