Din întîmplare, am văzut Identity curînd după ce terminasem romanul lui Jane Austen Mănăstirea Northanger, a cărui eroină, domnişoara Morland, ia foarte în serios istorioarele gotice ale doamnei Anne Radcliffe şi ajunge să interpreteze lumea sub influenţa lor, pînă cînd e trezită la realitate de muştruluielile domnului Tilney - "Vai, domnişoară Morland, cum aţi putut să credeţi asemenea orori? Oare nu sîntem englezi, nu sîntem creştini?" şi altele asemenea (domnul Tilney e preot). Ca fan al genului horror, o înţeleg pe domnişoara Morland mai bine decît o înţelege iubitul ei (care o face să plîngă de ruşine cu vorbele lui aspre): ea a crezut în născocirile acelea înfiorătoare pentru că, deşi rişti să-ţi pierzi somnul şi să faci febră şi să leşini de frică, pînă la urmă e plăcut să crezi. Dacă aş putea s-o scot la cinema, aş duce-o numai la filme gen Identity. Ce sperieturi plăcute am trage împreună!
Problema horror-ului, aşa cum o vedeam acum cîţiva ani, este că riscă să se transforme într-o specie de comedie. Din ce în ce mai puţini realizatori păreau să creadă în propriile născociri. Filme precum Scream se adresau unui public tînăr, dar lipsit de inocenţa domnişoarei Morland, care venea hotărît să nu creadă o iotă, să se tăvălească pe jos de rîs la momentele cele mai cumplite şi, în general, să se simtă mai deştept decît oamenii care încercau să-l sperie (ceea ce, pînă la urmă, tot inocenţă se cheamă). Iar regizorii se simţeau obligaţi să fie ei primii care rîd, cîştigînd astfel bunăvoinţa publicului, ca puştanii terorizaţi care încearcă să scape de scărmăneală devenind bufoni. Tendinţa asta m-a întristat atît de tare încît îmi creşte inima ori de cîte ori constat că mai există oameni care ştiu să trateze problema cu seriozitatea cuvenită (problema fiind monstrul care într-o noapte furtunoasă, într-un motel izolat, măcelăreşte tot ce prinde), duri precum James Mangold, care cred în ceea ce fac. Eu însumi cred în Mangold de cînd am văzut filmul Copland, pentru care regizorul l-a trezit din morţi pe actorul care zăcea, de vreo douăzeci de ani, sub pectoralii lui Sylvester Stallone. (Pe lîngă minunea asta, învierea lui Lazăr pare o nimica toată.).
Deci se dă un motel. Se dă întuneric. Se dă furtună - potop, de fapt. Se dau zece oameni, care încep să moară în ordinea descrescătoare a numerelor de cameră. În acelaşi timp, dar în alt loc, se dau nişte bărbaţi încruntaţi care discută despre personalitatea frîntă în multe bucăţi a unui ucigaş condamnat la moarte. Cîte identităţi diferite are de fapt ucigaşul şi cum influenţează ele evenimentele din motel, acestea sînt secrete pe care numai un cronicar foarte viteaz le-ar trăda, şi cronicarul respectiv ar fi descoperit cîteva zile mai tîrziu, cu o bîtă de baseball băgată pe gît sau despărţit cu forţa de trunchi, braţe şi picioare - numai un cap rotindu-se într-o maşină de spălat. Nu te joci cu un film ale cărui secrete par să se fi înfipt în carnea personajelor la fel de adînc ca lama cea mai ascuţită. Să-l luăm pe John Cusack, care joacă rolul unui fost poliţist. Ce-i cu el? Cu impermeabilul lui, cu tenul acela care nu pare să fi înfruntat niciodată soarele şi cu volumul lui din Sartre, pare să vină din întunecimea cea mai adîncă a filmului noir şi să ducă Identity spre zona horror-ului existenţialist, unde Răul e de fapt răul de viaţă. Sau poate că nu-i aşa. Poate că tipul e doar hrană pentru morţii-vii, ca toate celelalte personaje, căci motelul a fost ridicat peste un cimitir. Sau poate nu-i nici asta.
Mangold se joacă şi, la un moment dat, dă peste cap lumea pe care a creat-o - Zece negri mititei în variantă Psycho -, dintr-o singură lovitură. Asta înseamnă că filmul său nu are unitatea şi limpezimea unui clasic precum Halloween - un film care nu se preta la şmecherii şi nu se obosea să creeze piste false, ci îşi vedea de treaba lui, modest, liniştit, econom. Dar curăţenia stilistică a celor mai bune momente vine de-acolo. La un moment dat, doi proaspeţi însurăţei se ceartă. El devine violent, ea se închide în baie. El bate în uşă cu pumnii şi cu picioarele, urlînd la ea să-i deschidă. Brusc se opreşte: oare ucigaşul a lovit? Presimţind acelaşi lucru, fata se apropie de uşă, care deodată începe să se zguduie şi mai tare de loviturile băiatului, în timp ce urletele se reiau. Apoi băiatul tace iar - definitiv. Şi realizăm că ultimele lui urlete nu erau de furie, ci după ajutor. I-am crezut urletele; le-am luat în serios atît de tare că mi-a venit şi mie să urlu. Vedeţi-vă de treabă, domnişoară Morland, n-aveţi de ce să vă ruşinaţi.