În ograda noastră e cineva? - Das Leben der Anderen

Cînd pasiunea lui Harry Caul din The Conversation devine politică de stat, sîntem martorii terorii pe care trebuie să o fi trăit cei suspectaţi a fi potrivnici normelor şi (non)valorilor promovate de pumnul unor oameni care vedeau în propria persoană adevărul şi dreapta cauză; autenticitatea respirată în prima parte a filmului scris şi regizat de Florian Henckel von Donnersmarck m-a dus, ca spectator, în paranoia unei epoci care (ce bine!) mi-a părăsit ţara înainte să mă obişnuiesc a spune "tovarăşa învăţătoare". Prima parte necontenit mi-a alungat din minte gîndul că aş fi martorul unei desfăşurări cinematografice. Aşa trebuie să fi fost atunci! Prima parte m-a sugrumat. Abia partea a doua a poveştii aduce imaginile prin care cruzimea unei istorii vii poate fi îmbrăţişată, într-o ficţiune paliativă care vine să ostoiască un prezent în care privirea în urmă cu mînie este întemeiată. Cu atît mai mult la noi, unde o recuperare a acelei istorii reale, o încercare de a împăca suferinţa din acele vremuri, printr-o eliminare morală a personajelor care au făcut-o posibilă, nu a fost încă realizată. Sensibilitatea părţii secunde face din filmul lui Donnersmarck un echivalent cinematografic al romanului Crimă şi pedeapsă.

Mi-am amintit cum pe marginea lui Pearl Harbor (un film al cărui singur punct comun cu povestea germană discutată aici este acela că aduce pe ecran o viziune despre o realitate) au fost căutate reacţiile supravieţuitorilor americani ai atacurilor militare japoneze din Pacific, în al Doilea Război Mondial. Fiecare spunea că a înlemnit în momentul în care ecranul a început să explodeze reproducînd realitatea. Eu cred că oricine a trecut prin filtrele, lentilele sau microfoanele vreunui serviciu secret al timpurilor socialiste va resimţi fiorii de atunci.

Cinematografic vorbind, diferenţa dintre imaginea realităţii prelucrate de către comunismul de inspiraţie sovietică sau de către nazism respectă în mare măsură modalitatea în care au fost cunoscute istoric ororile celor două doctrine: crimele nazismului au fost descoperite şi stopate chiar în apogeul făptuirii lor, în urma pătrunderii armate în teritoriile unde doctrina lucra^*); homicidul a rămas la vedere şi a fost povestit cinematografic de nenumărate ori. În cazul comunismului, crimele reale şi depăşirea morală a unei epoci nocive, rămîn probleme de abordare internă ale fiecărei societăţi, fiindcă nimeni din afară nu a pătruns în acele istorii; filmul lui Donnersmarck este cu atît mai preţios! Pentru cei ieşiţi din socialism, Das Leben der Anderen atinge punctele nevralgice ale oricărei drame individuale pusă la cale în acea lume a cărei otravă pare lesne uitată în interesele imediate ale unui prezent suspendat, poate, chiar de menţinerea deschisă a rănilor fizice şi morale produse atunci. Pentru cei care nu au gustat licorile acelea, Das Leben poate fi o poveste excepţională, dincolo de orice încadrare istorică a termenilor ei. De altfel, tot ceea ce se petrece pe ecran este condus cu o mînă sigură, pe o muzică deosebită, iar jocul actorilor (Ulrich Mühe în special) este o continuă performanţă.

Îmi doresc nespus ca acest film să nu aibă la noi un tratament sinonim istoriilor reale. Îmi doresc să nu fie uitat după doar trei vizionări în Bucureşti şi una în Timişoara (aceasta din urmă în cadrul Festivalului Filmului European). Îmi doresc să îl regăsesc în circuitul cinematografic naţional cît mai curînd.

Debutul în lungmetraj al lui Florian Henckel von Donnersmarck merită să aibă sălile pline, cu atît mai mult la noi, unde o mare întrebare dăinuie după film - poate cineva din ograda noastră să spună Es ist für mich^**)?



Note:
*) Alain Besançon dezvolta această idee, cu referire la percepţia şi condamnarea celor două formule istorice, în Nenorocirea secolului (Humanitas, 2007).
**) în limba germană, Este pentru mine.