În 1984 - romanul, George Orwell relata răzvrătirea unui individ împotriva maşinăriei. Aici, rebelul e din tabăra cealaltă. Căpitanul Gerd Wiesler (Ulrich Műhe), un produs stas al STASI, e însărcinat să găsească o probă împotriva scriitorului Georg Dreyman (Sebastian Koch), aparent loial sistemului. Suspiciunea a fost formulată de ministrul culturii care de fapt rîvnea la iubita "inginerului de suflete", cum îi numeşte nomenclaturistul pe poeţi (citîndu-l pe Stalin).
Wiesler, securistul robotizat, se pune pe treabă, adică pe ascultat 24/7. Doar că, în timp ce se scufundă în viaţa subiecţilor, cyborg-ul începe să dea rateuri şi... semne de viaţă. "Poate asculta cineva muzica asta şi să mai fie rău?" se întreabă Dreyman după ce interpretează la pian Sonata for the Good Man (acesta e şi momentul declicului / răzvrătirii atît pentru urmărit cît şi pentru urmăritor ). Scriitorul tocmai aflase că prietenul său s-a sinucis de disperare. "Interzis" de regim timp de şapte ani, regizorul fără regie se simţea "ca un morar fără moară". Moartea pare singura cale de a evada dincolo.
Într-o societate în care se cunoaşte cu exactitate cîte perechi de pantofi are fiecare individ (3,2), cîţi elevi iau 10 la bac (6.437), în care şi curvele lucrau după un plan, statistica din RDG nu mai număra sinuciderile. Omul înceta să mai conteze. Dar perfidia nu se opreşte aici. STASI elimina opozanţii fără să recurgă la violenţă, cu o rigoare... cum să-i zic?... ştiinţifică. Într-o lucrare de la academia de securişti, scriitorii erau clasificaţi în cinci categorii. Dreyman era tipul 4. Tipul acela care are nevoie de contact uman, de discuţii,... de ceilalţi. În cazul lui, erau prescrise cîteva luni de izolare totală şi gata! Nu s-ar mai fi apropiat în veci de masa de scris.
O lumină pîlpîie şi în cel mai întunecat loc. Tînărul regizor Von Donnersmarck a compus o sonată pentru această lumină. Pentru omul care se opune chiar dacă ştie că nu poate îndrepta un sistem strîmb. Se va îndrepta măcar pe sine. Nu poţi să vezi filmul ăsta şi să nu te gîndeşti la ţărişoara ta, la România (mai ales în contextul discuţiilor proaspete despre "securiştii patrioţi"). Nu ştiu de ce, dar interpretarea à la roumaine a unei Sonate pentru securistul bun ar suna fals şi cacofonic.
Lucrătura (directă & curată) e făcută by the book-ul thrillerului politic american - nu degeaba a fost răsplătit de Hollywood (se vorbeşte chiar şi de un remake în regia lui Minghella). Totuşi, Das Leben der Anderen n-a fost plasat întîmplător în deschiderea Festivalului Filmului European 2007. E genul rar de film lung (137 min.) care vrei să dureze şi mai mult. Şi care în cazul Timişoarei (au mai rulat doar 5 producţii europene) a făcut cît tot festivalul.