Răsplata Canossei - On Golden Pond

N-ar fi prima data când un cuplu de actori îşi transpun, pe ecran, relaţia directă. Martin Sheen s-a întâlnit de cel puţin două ori cu Charlie, ca tată şi fiu (Wall Street, Hot Shots! II), la fel fraţii Beau şi Jeff Bridges cu tatăl lor Lloyd.

Cu siguranţă, însă, întâlnirea aceasta e cea marcată de o remarcabilă încărcătură emoţională. Critica observă, cu discreţie, că din trioul protagoniştilor, nici una din cele trei perechi posibile nu jucase, până atunci, împreună. Mai apoi, că cei doi Fonda îşi joacă propria relaţie, întrucâtva conflictuală. Observaţia serveşte ca bază pentru a sublinia că filmul depăşeşte, prin autenticitate, nivelul bârfei. Aceste notaţii rămân compatibile cu legenda filmului, care atribuie fiicei încăpăţânatului şi elegantului bătrân cowboy întreaga iniţiativă a producerii filmului. Am văzut-o o singură dată pe Jane Fonda, povestind, în faţa camerei, într-o emisiune TV de cinema, avatarul şi aventura acestui film şi tensiunea expresivă de pe chipul ei, niciodată atinsă în rolurile care au făcut-o atât de cunoscută, pare a fi un argument greu pentru legendă.

Crescută printre prietenii tatălui său celebru, care se purtau, spune aceeaşi legendă, la ranch-ul acestuia, ca pe ecran, tratată, probabil, ca o păpuşă (pe semne aşa şi arăta), cu destule roluri de păpuşă în prima parte a carierei, balansând între sex simbol şi comedia de moravuri (a fost soţia lui Roger Vadim), o ia oarecum abrupt către stânga, aproape imediat după rolul emblematic din Barbarella (Roger Vadim, 1968), convinsă de violenta propagandă contestatară aferentă sindromului vietnamez, trece de la filme cu conotaţie socială (Klute, They Shoot Horses, Don't They?), în care, de altfel, face creaţii remarcabile, la pelicule cu un pronunţat accent de denunţ (The China Syndrome, Coming Home), pentru ca, ulterior, aproape la fel de brusc, să abandoneze radicalismul pentru a se lansa în campania de promovare a modelor anilor '80, pe linia aerobics, fittness, body building (cu rezultate în primul rând asupra ei însăşi, căci la aproape 60 de ani arăta mai bine ca în Cat Ballou, sau Barbarella). O asemenea traiectorie nu putea fi decât de natură s-o îndepărteze de bătrânul cowboy, oglindă a personajelor lui care nu pierdeau direcţia (poate cu geniala excepţie a rolului de bandit ratat din C'era una volta il West, al lui Leone).

Bătrânul simte apropierea sfârşitului. Poate că îl simte şi independenta fiică. Nici un document, de la generic la fişele critice din enciclopedii, nu specifică eventuala implicare a ei în producerea filmului. Producătorul e Bruce Gilbert, scenaristul Ernest Thompson, după propria piesă. Dar implicarea pare probabilă. Ar fi de înţeles (şi memoria chipului tensionat al Janei Fonda, în acel making off ar fi o confirmare) ca ea să fi făcut un drum la Canossa, cu piesa în mână şi ideea filmului în minte. Jucându-şi relaţia, sau non-relaţia, cu speranţa unui catharsis, a unei ultime împăcări. Mai rămânea de stabilit partenera personajului octogenar. Tot legenda spune că bătrânul tânjise o viaţă de om să joace cu Katharine Hepburn, un soi de alter ego, ca fermitate de caracter, dacă nu ca vitalitate, mult mai eclatantă la celebra actriţă. Va fi ieşit din muţenie ca să-şi spună păsul. Tot Jane va fi aranjat şi asta.

Legenda are gradul ei de plauzibilitate, pe plan uman. Dar ea nu poate explica, în sine, cele trei Oscar-uri (cei doi protagonişti şi scenaristul) şi încă şase nominalizări (film, regie, rol secundar - Jane Fonda, cinematografie, muzică, sunet). Energia umană a celor doi implicaţi şi efectul emoţional asupra membrilor Academiei acoperă doar parţial palmaresul (şi succesul de public şi chiar de cinematecă) al filmului. Restul credem că e susţinut de abilitatea scenariului şi al regiei de a miza pe cartea adevărului. Personaje credibile, relaţii credibile şi semnificative. Esenţa filmului, perfect valabilă chiar dacă n-ai şti cine joacă şi de ce, stă în evoluţia relaţiei dintre bătrânul hirsut şi adolescentul fiu al logodnicului fiicei sale, lăsat peste vară la cabana de pe lacul auriu, unde perechea de bătrâni îşi petrece (probabil) ultima vacanţă, relaţie evoluând de la antinomia absolută la o autentică prietenie, topind nuanţe de fiu, nepot şi camarad. Fiica revenită din vacanţa în Europa, trece, brutal, de la resemnarea de o viaţă a non-relaţiei cu tatăl, la un început exploziv de gelozie pe adolescentul îmblânzit, apoi, nu fără intervenţia tranşantă a mamei, la un infantil şi patetic act de bravură (plonjonul în lac, niciodată reuşit, în copilărie), pentru a se topi în braţele de acum pregătite ale morocănosului bătrân, prilejuindu-i ultima victorie asupra lui însuşi, poate prima fără armele sarcasmului inteligent.

Am privit şi reprivit, din toate unghiurile, cu obiectivă suspiciune, acest cadru, sfârşind prin a recunoaşte că nu am găsit în el nici un reziduu de telenovelă, soap opera, sau moft, iar debarcaderul lacului auriu nu s-a lăsat convertit în nici un fel de piaţă a independenţii. Miza pe adevăr, ca eliminare salubră a kitsch-ului, a fost un act de comunicare complice a doi oameni puternici şi încăpăţânaţi.

Henry Fonda s-a stins în anul următor, probabil împăcat cu lumea. Jane Fonda n-a mai făcut nici ea, prea multe filme. Doar Peter, mereu straniu, mereu imprevizibil, mai face să se audă de el, rar, dar pregnant. A treia generaţie a dinastiei, fiica sa, Bridget, a jucat relativ puţin, dar cu suficientă autoironie, pentru a nu cădea în desuet.

Cât despre nemuritoarea Katharine, acest rol emblematic i-a adus al 4-lea Oscar. Întărindu-i propria legendă.


On Golden Pond, 1981

Regia: Mark Rydell
Cu: Henry Fonda, Katharine Hepburn (ambii premiaţi cu Oscar), Jane Fonda.