Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  On Golden Pond

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O altă rugă pentru părinţi - On Golden Pond


iunie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Punct ochit, punct lovit avea să fie filmul - vai, sentimental - lui Mark Rydell, On Golden Pond (1981). Aproape 30 de ani am evitat constant să-l văd, ori de câte ori am avut prilejul. L-am bănuit de tratarea dulceagă, melodramatică a temei: conflictul dintre generaţii. Clişeele (muzica melancolică şi, pe alocuri, dinamică a lui Dave Grusin; imaginea pastelată a lui Billy Williams) n-aveau cum să nu fie puse-n pagină, însă filmul acesta este salvat de trei vedete (Katharine Hepburn, Henry Fonda şi Jane Fonda) şi un actor care, la vremea aceea, se afla între două hit-uri (cu un an înainte, Nine to Five, alături de Jane Fonda, Dorothy Parton şi Lilly Tomlin şi, un an mai târziu, Tootsie, alături de Dustin Hoffman): Dabney Coleman.

On Golden Pond este un film necesar despre îmbătrânirea ireversibilă a unor oameni care au fost mereu tineri la spirit şi care, bineînţeles, n-au crezut că bătrâneţea va fi atât de insuportabilă. Cei doi bătrânei încă mai au chef de poante şi fac haz de necaz (scenariul şi dialogurile: Ernest Thompson, laureat al Oscarului pentru scenariu original) pe refrenul "Bătrâneţe, haine grele". Tandreţea lor (jucată, nota bene, de doi mari actori, recompensaţi şi ei cu câte un Oscar pentru interpretare) mi s-a părut dezarmantă. Norman şi Ethel sunt doi oameni care au îmbătrânit frumos, aşadar doi "călugări" - etimologia cuvântului călugăr (kalos, geron) spre asta ne trimite, călugărul fiind un "bătrân frumos".

În familia lor există însă o relaţie nelămurită, aceea dintre tată şi fiică. Şi această tensiune nu-i dă pace tatălui octogenar - mai ursuz acum, mai cârcotaş - să treacă la cele veşnice. Conştiinţa nu-l lasă în pace, îi rosteşte cu glas tare numele fiicei sale (o femeie divorţată, ajunsă la 40 de ani, pe punctul de a începe o "partidă bună" cu un dentist) mai cu seamă în absenţa ei. Când sunt împreună se tachinează şi se ironizează reciproc. Şi - deşi n-are curajul să recunoască - vrea împăcare. Cea care va "năşi" această împăcare va fi mama (un fel de Miss Ellie din Dallas, dar jucată inteligent de Katharine Hepburn). Ea o va trezi la realitate pe fiica supărată de-o viaţă pe un tată autoritar şi miştocar. Îi va spune că viaţa merge înainte, că - fără excepţii - fiecare om are neîmpăcările sale, traumele şi frustrările sale, dar viaţa merge înainte şi nu merită chinul de a te lega la nesfârşit de ceea ce a fost: "Don't you think that everyone looks back on their childhood with a certain amount of bitterness and regret about something? You're a big girl now. Aren't you tired of it all? Bore, bore. It doesn't have to ruin your life, darling. Life marches by, Chels. I suggest you get on with it." Fiica nu se lasă îmbunată cu una, cu două. Pretinde că tatăl ei e egoist, indiferent, că nu l-a simţit prieten niciodată. De-aia nici nu-i poate spune "tată", ci Norman. Lovitura finală, din partea mamei (dată însă cu tact şi cu egală iubire pentru soţ şi fiică): "Chels, Norman is 80 years old. He has heart palpitations... and trouble remembering things. Just exactly when do you expect this friendship to begin?"

Cu alte cuvinte: e mult prea târziu pentru justiţia cerută de orgoliile noastre rănite. E vremea ca noi - fiii şi fiicele părinţilor care "enigmatici şi cuminţi, plini de boli şi suferinţi" se întorc în pământ - să încetăm a mai aştepta ca ei - taţii risipitori şi mamele risipitoare - să se întoarcă la copiii lor cu cenuşă-n cap. Acesta e, poate, chiar mesajul filmului: timpul, de la un moment dat, nu mai are răbdare; soarele poate apune de-acum în orice clipă şi ar fi păcat să rămânem închistaţi şi ţâfnoşi până-n pânzele albe. Împăcarea se produce fără surle şi trâmbiţe. Şi fără sentimentalisme. Fiica reuşeşte să rostească - pentru întâia oară - cuvântul "tată". După care pleacă la casa ei. Nu ştim nici măcar dacă este o împăcare adevărată, dacă se vor mai vedea vreodată şi dacă fiica va veni să-şi viziteze mai des părinţii tot mai neputincioşi, aşa cum, după încheierea ostilităţilor, a promis. Alta e însă miza filmului: prin mărturisirea cea mereu amânată, cei doi (tată şi fiică) au scăpat de o inimă (g)rea (şi temătoare), dobândind fiecare - cu o putere şi-un curaj mai presus de fire - o inimă nouă, mai îngăduitoare.




 Toate articolele despre On Golden Pond


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Marian Rădulescu


Alte articole

 Răsplata Canossei - On Golden Pond, Radu-Ilarion Munteanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer