Coasta lui Adam sau Pat şi Mike - cronici clasice ale războiului între sexe, în care împunsăturile ei isteţe şi eschivele lui calme, inteligenţa ei sofisticată şi bunul lui simţ ţărănesc, mintea ei originală şi capul lui bine înfipt pe umeri ţineau loc de arte marţiale. Odihnească-se în pace.
Azi, dacă e să judecăm după Arnold Schwarzenegger (în rolul Terminatorului) şi Kristanna Loken (în rolul unei Terminatoare de Terminatori), războiul sexelor arată puţin altfel: el îi dă nişte găuri de cîteva zeci de centimetri diametrul, ea îi arde faţa cu aruncătorul de flăcări; el îi dă cu closetul în cap (apoi, ca să se facă înţeles pe deplin, o dă cu capul de closet), ea îl dă cu capul de toţi pereţii (şi încheie rupînd capul respectiv). Ştiam eu că sînt demodat: pînă acum, în modestele mele bătălii cu sexul opus încercasem să mă ţin cît de cît aproape de modelul strategic Tracy-Hepburn, dar acum m-am hotărît să-mi potrivesc pasul cu epoca mea: mi-am luat notiţe la şi cu prima ocazie voi arăta ce ştiu. Vorba marelui Arnold, "I’ll be back".
Sînt un admirator al primelor două Terminatoare şi al omului care le-a făcut, James Cameron. De obicei, criticii deplîng evoluţia cinematografului hollywoodian din ultimii 25 de ani - dezideratul acţiunii non-stop şi consecinţele lui logice - plictiseala, setea de repaus -, înmulţirea efectelor speciale şi efectul ei ciudat de banalitate. Criticii au dreptate, săracii; dar filmele lui Cameron ne amintesc că efectele speciale nu trebuie neapărat să sărăcească limbajul cinematografic, ci pot să se adauge la figurile lui de stil, iar acţiunea nu trebuie neapărat să-l bumbăcească pe spectator, ci poate să-i vorbească, să-l provoace, să-i conteste concepţiile cuminţi despre el şi obiectele din jurul lui, despre spaţiu şi timp, despre metalic şi organic etc. Astea fiind spuse, recunosc că aveam emoţii în legătură cu Terminator 3: revista Dilema m-a tratat întotdeauna cu o răbdare îngerească, dar nu eram convins că ar putea să-mi rabde şi elogiile vibrante închinate unui film subintitulat Supremaţia roboţilor. Dar nu exista nici o primejdie. Dacă în primele două filme puteai să simţi personalitatea obsesivă a lui Cameron, iradiaţia pop-poetică-apocaliptică a imaginaţiei sale, singura obsesie care se simte aici este cea a profitului. Cu excepţia felului în care redefineşte războiul sexelor (sper ca Hepburn şi Tracy să nu se întoarcă în mormînt), nu există multe idei noi. Iarăşi avem de-a face cu un organism cibernetic (ni se aduce la cunoştinţă că aceasta e denumirea politically correct pentru roboţi şi roboate), trimis dintr-un viitor în care organismele cibernetice domină lumea, ca să-l termine pe John Connor, viitorul lider al mişcării anti-organisme cibernetice, care la rîndul ei trimite un organism cibernetic, ca să-şi apere liderul. Există o lungă urmărire în care sînt distruse numeroase vehicule, pentru ca apoi un personaj să tragă concluzia că "ne trebuie alt vehicul", pentru ca urmărirea să poată continua şi alte vehicule să poată fi distruse. (La un moment dat am protestat şi eu ca Danny Glover în seria Arma mortală: "Sînt prea bătrîn for this shit!" Fireşte că filmul n-a vrut să mă audă, aşa cum nu-l aude nici pe Glover.) Roboata cea rea (vreau să zic "organismul cibernetic feminin cu intenţii non-lăudabile") e proteică şi indestructibilă, ca Robert Patrick în Terminator 2, iar renaşterile ei din propria cenuşă nu sînt lipsite de-un anumit simţ al spectacolului (am o febleţe pentru mîinile descărnate care ţîşnesc din grămezi de moloz), dar le lipseşte forţa aceea acumulativă - capacitatea de a transforma fiecare înviere într-o glumă sadică pe seama certitudinii tale că totul se va sfîrşi cu bine.
Pînă la urmă, cel mai bun motiv de a vedea acest film este Schwarzenegger, care ştie că, după aproape 20 de ani de la primul Terminator, rolul a devenit 90% comic. Dar cel mai mult m-a surprins şi m-a înduioşat criza de nervi a Terminatorului - ştiu că e ca şi cum aş spune "aruncătorul de grenade al lui Woody Allen", dar asta vedem: Terminatorul zdrobind în pumni o maşină, cu aerul abătut pe care-l avea şi creatura lui Frankenstein, atunci cînd primea o nouă dovadă că n-o iubeşte nimeni.