Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Jocul ielelor

Naţionalul din Bucureşti vrea să revitalizeze dramaturgia locală - Jocul ielelor


Ziua, mai 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Una dintre misiunile unui teatru naţional - singura, de altfel, cu care toată lumea pare de acord - e să "slujească" dramaturgiei, în cazul nostru româneşti, în toate dimensiunile ei istorice. Care înseamnă, în acelaşi caz, al României, o cantitate destul de restrânsă de texte, întinse pe o perioadă de trei secole, marcate de influenţe străine şi mai niciodată (cu notabila excepţie a lui Caragiale) considerate capodopere, pe care în general regizorii nu le găsesc deloc simpatice, iar spectatorii preferă să le studieze, eventual, numai la şcoală, unde e obligatoriu.

Dinu Săraru s-a achitat de datoriile faţă de istoria dramaturgiei cu Apus de soare al lui Delavrancea. Sub directoratul lui Ion Caramitru, Dan Tudor a readus la viaţă (cu succes disputabil) Sânziana şi Pepelea lui Alecsandri, Sorin Militaru a "inaugurat" o piesă premiată de Uniter (Viaţa mea sexuală de Cornel George Popa), încadrabilă, cu mare generozitate, la categoria "nouă dramaturgie", iar luna aceasta au avut loc premierele oficiale ale versiunii semnate de Claudiu Goga cu Jocul ielelor a lui Camil Petrescu (premiere, pentru că spectacolul se joacă în dublă distribuţie, în rolurile principale cu Marius Stănescu şi Liviu Lucaci pentru personajul Gelu Ruscanu, Irina Movilă şi Ilinca Goia pentru Maria Sineşti). S-ar putea spune că Naţionalul îşi face treaba şi nu e deloc vina producătorului că montările arată mai degrabă ca o misiune umanitară de resuscitare a unor morţi care ar trebui lăsaţi să se odihnească în mormintele lor teatrale.

Jocul ielelor (1919), o "dramă de idei" construită în jurul acceptării compromisului în numele vieţii, pe canavaua confruntării dintre stânga anarhistă şi dreapta coruptă, n-a fost pusă în scenă în timpul vieţii (deloc scurte) a autorului, iar impresia - de lectură sau după ureche - a multor oameni de bine din teatru e că piesa e nemontabilă, mai ales în vremurile noastre, când acţiunea bate de departe ideile. Că nu e tocmai aşa, o arată cel puţin un moment din istoria spectacologică a textului: montarea lui Crin Teodorescu din 1965, de la Teatrul Mic din Bucureşti, cu G. Ionescu-Gion în Ruscanu, George Constantin în Saru-Sineşti (ceea ce anula raporturile de vârstă dintre cei doi, Gion fiind chiar mai "bătrân" decât Constantin, dar cu un fizic mai tineresc) şi Leopoldina Bălănuţă în Maria Sineşti, considerată nu doar o reuşită teatrală, ci şi una dintre cele mai percutante politic ale vremii.

Ceea ce nu cazul acum: vorbeam de o versiune Goga a Jocului... printre altele fiindcă o contribuţie masivă a regizorului vine din tăierea la sânge a textului, mai ales în ce priveşte dimensiunea lui politică (dar şi din neinspirata introducere a încă unui personaj, fantoma mută a lui Ruscanu-tatăl). Claudiu Goga schimbă chiar cadrul narativ, plasând acţiunea între două coperţi (întâlnirea în parc a foştilor iubiţi, Maria Sineşti şi Ruscanu, şi sinuciderea lui Ruscanu) care-o transformă într-un fel de rememorare din perspectiva lui Ruscanu. Cu o Maria Sineşti (Ilinca Goia, în reprezentaţia văzută de mine) senzual-superficială, sfâşiată de pasiuni frustrate, un Saru-Sineşti (Mircea Rusu) cu aer bombastic, de o teatralitate deşănţată, de stăpân pe plantaţie şi un Gelu Ruscanu (Liviu Lucaci) străduindu-se în van să dea carne unor idei de care e străin, pe schimburi de replici aprig concentrate în jurul nucleului epistolei incriminatoare, Jocul ielelor seamănă frapant cu O scrisoare pierdută în varianta ei dramatică, trăită de o Zoe, un Tipătescu şi un Trahanache de Capitală şi politică interbelică (şi, ca de obicei la Camil, fără nici un simţ al umorului).

Avantajul e al personajelor secundare - un Penciulescu (Vlad Ivanov) cu disperarea tragicomică a intelectualului proletar şi un Praida (Dorin Andone) plutind ca un geniu dogmatic al activismului socialist, o episodică Elena Boruga (Rodica Ionescu) cu pragmatismul atât de uman al săracului. Numai că nu ei fac spectacolul, ci înşiruirea de cuvinte care nici măcar din coadă nu sună şi de care, în această formulă, nu autorul e de vină. Dacă e să aflăm câtă nevoie mai are teatrul românesc şi publicul lui de Camil Petrescu, va trebui să mai aşteptăm.


Teatrul Naţional, Bucureşti (Sala Atelier)
Jocul ielelor
Regia: Claudiu Goga
Costume: Liliana Cenean
Decor: Ştefan Caragiu
Muzica: George Marcu
Cu: Liviu Lucaci / Marius Stănescu, Mircea Rusu, Dorin Andone, Vlad Ivanov, Dan Tudor / Andrei Duban, Ioan Andrei Ionescu, Marcelo Cobzariu, Daniel Badale, Bogdan Muşatescu, Eugen Cristea, Eduard Dumitru, Irina Movilă / Ilinca Goia, Ilinca Tomoroveanu, Rodica Ionescu, Emilia Popescu, Aristiţa Diamandi, Mircea Anca, Cornel Ţigancu.



 Toate articolele despre Jocul ielelor


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici


Alte articole

 Mai mult ambiţie decât rezultat - Jocul ielelor la T.N.B., Filip-Iosif Columbeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer