Mai mult ambiţie decât rezultat - Jocul ielelor

Jocul ielelor este într-adevăr o piesă grea; mult text - care din cauza debitului de informaţie nu lasă loc improvizaţiei - dialoguri dinamice, şi nuanţele de idealism comunist ale anului 1914 care deschid un evantai de variante către abordările regizorului - de la convenţia istorică la periculoasa jonglare cu subiectul, văzut din perspectiva prezentului. Din aceste motive montarea ei reprezintă un adevărat eveniment (precum cea de la Teatrul Mic din 1965 sau cea a Naţionalului din 1986).

În 2007, la T.N.B., problema decorului este bine rezolvată. Redacţia ziarului Dreptatea Socială ocupă întreaga scenă (birouri, scaune si o bancă). Printr-un ingenios joc de lumini, recuzita poate fi luată separat, un birou jucând ori rolul vorbitorului închisorii, ori patul din apartamentul lui Saru-Sineşti. Încadratura metalică a scenei conferă un efect interesant, dar neexploatat artistic până în final.

Din păcate, Claudiu Goga dă dovada unui regizor încă lipsit de experienţa necesară pentru a se arunca asupra subiectului. După ce elimină fragmente întregi din piesă (unele în mod corect, altele abuziv, cum ar fi întreaga scenă finală), Goga dezvoltă pe textul rămas o nuanţare exagerat de ludică. Înstrăinarea faţă de materialul iniţial este progresivă pe parcursul spectacolului. Actorii îi scapă din mână şi-şi creează personajele într-un stil jucăuş şi cabotin, paralel cu gravitatea subiectului.

Astfel, Şerban Saru-Sineşti îşi pierde complet sobrietatea, resemnarea şi cinismul (elemente necesare pentru a contrapuncta personalitatea exaltat-idealistă a lui Ruscanu) şi este transformat de Mircea Rusu într-un Jupân Dumitrache spasmodic, cu o atitudine de "vulpoi viclean" tipică "negativului".

Gelu Ruscanu (varianta Marius Stănescu) pare a fi surprins cam cu zece ani înaintea acţiunii, de-abia împăcându-se cu timidităţile pubertăţii, şi nicidecum ca redactor şef al unui cotidian. Gelu Ruscanu este într-adevăr un naiv şi un idealist, dar acest lucru trebuie să reiasă pe parcursul evoluţiei sale, nu să fie ilustrat de la început sub forma unui Eminescu fragil. Stănescu pendulează indecis de la o stare paşnic-meditativă la una fanatic-militantă (momente neinspirate de răcnete, cocoţări pe mese şi muşcarea demonstrativă a revolverului), cristalizând şi mai bine imaginea de adolescent labil a hibridului personaj. În raport cu el, Praida (Dorin Andone) nu mai devine o voce a conştiinţei, ci un simplu amic, bun partener de conversaţie.

Un alt personaj secundar, Penciulescu (Vlad Ivanov) are sarcina de a lămuri ceea ce publicul deja a văzut, explicând spre final în mod clar si patetic: "el e un om care a văzut ideile!"

În ceea ce o priveşte pe Maria Sineşti (Irina Movilă), rolul personajului este exacerbat (prin filtrare selectivă a celorlalte sub-ploturi), piesa rătăcind de la drama de idei spre dramă romantica. Frustrarea soţiei de om politic, cochetăria femeii în general, incertitudinea sentimentală, motivul alegerii între a fi mamă sau femeie, toate sunt elemente care în viziunea lui Goga capătă o mult prea mare importanţă.

Finalul lui Camil Petrescu era un veritabil climax al tensiunii acumulate. Celebra scenă a "dublei sinucideri", atât bine închegată dramaturgic, cât şi spectaculoasă, înfăţişează la un loc morţile similare ale celor doi Ruscani (tatăl şi fiul). Scena lipseşte cu desăvârşire din spectacolul lui Goga. Nu îmi pot explica de ce. În noua formulă ar fi devenit disproporţionat de gravă în raport cu tonalitatea caragialescă de până atunci? A preferat regizorul un final deschis, astfel mai... moralizator? A considerat, poate, că problema e rezolvată prin plimbarea pe scenă a aşa-zisei "fantome" a lui Ruscanu-tatăl? Personajul se menţine la nivel de simulacru şi îşi pierde din valoare în faţa problemelor erotice ale fiului său.

Spectatorii (în cunoştinţă de cauză sau nu) rămân derutaţi şi nesatisfăcuţi în final, când fără a se fi rezolvat conflictele, actorii ies la rampă.

Astfel, Jocul ielelor 2007 se dovedeşte un spectacol fără sclipire, dar şi o posibilă deschidere de apetit pentru spectatorul neavizat în ceea ce priveşte teatrul lui Camil Petrescu.

Collins (Filip-Iosif Columbeanu)
24 mai 2007