Plots With A View

Nu e Room With A View (titlul filmului lui James Ivory după romanul lui E.M. Forster), ci e Plots With A View (Parcele cu vedere), adică titlul acestei comedii demitizante a morţii. Vederea nemaipomenită pe care o garantează firma antreprenorului Plot nu dă spre Veneţia, ci spre împrejurimile unui sătuc din Ţara Galilor, ai cărui 7000 de virtuali clienţi sunt curtaţi de două firme de îngropăciune rivale. Una clasică, aşezată, care merge pe principiul "Dust to dust, ashes to ashes", alta modernă, tehnologizată, condusă de un american imaginativ şi obraznic a cărui îndrăzneală merge pînă la a transforma o moartă în personaj de "Star Trek".

Acest al treilea film al lui Nick Huran, produs în America, dar cu doi britanici în roluri principale - Alfred Molina şi Brenda Blethyn, cărora li se adaugă un Christopher Walken în vervă şi o Naomi Watts cu accent bine lucrat, vine ca o ploaie răcoroasă, dar nu torenţială, peste un oraş isterizat de vipie. Scenariul nu dă pe dinafară în originalitate, personajele nu sunt imprevizibile, şi nici nu trebuie să fie. Pentru că încă de la generic suntem avertizaţi că avem de-a face cu o fabulă. Aşadar, eroii sunt clar buni şi în mod iremediabil răi. Este o fabulă love story, dacă se poate spune aşa, în care îndrăgostiţii sunt persoane de 40 şi... de ani, cu burtică şi riduri, dar care se transformă cu totul în momente de dans, devin mai tineri şi mai uşori, şi zîmbesc publicului la fel ca Ginger şi Fred.

Unul din lucrurile care îi fac pe actori incredibili este că pot arăta peste măsură de bătrîni, pentru ca apoi să pară peste măsură de tineri. Aşadar, aceste două personaje se iubesc împotriva normelor sociale şi fac tot ce le stă în putinţă pentru a fi împreună, inclusiv să se joace de-a moartea. Farmecul celor doi actori îţi aduce personajele în curtea casei, astfel încît ţi-e tot mai drag de ele pe măsură ce trece filmul. Dacă cineva se îndoia că Brenda Blethyn, cea din Secrets and Lies sau din Little Voice, e în stare să lase acreala şi stridenţa la o parte pentru a se transforma într-o doamnă ca o lună plină, numai bună să fie iubită (numai bună să se numească Betty), va trebui să-şi pună cenuşă în cap. Iar Alfred Molina, ajuns tîrziu şi sigur în eşalonul întîi, greu şi ca un urs cu zîmbet trist (numai bun să se cheme Boris), e în stare, atunci cînd începe să danseze, să treacă la consistenţa unui balon.

Fiind o fabulă, eroii răi nu rămîn nepedepsiţi. "Moarta" se întoarce ca să se răzbune şi alianţa cu imaginativul american (un Christopher Walken cu părul ca o ciumăfaie şi aparenţă cadaverică) îi va permite să regizeze o bîntuire veridică în care paturile se zgîlţîie, cadavrele vorbesc, fumul umple casa şi uşile se închid cu zgomot. Fabula are şi un tîlc: niciodată nu e prea tîrziu ca să faci ceea ce ţi-ai dorit. Nu e vorba de răzbunare, e vorba de dragoste. Cînd îi vezi pe cei doi maturi trecuţi prin viaţă (totuşi, nu atît de trecuţi prin viaţă ca eroii lui Fellini), mai că-ţi vine să-i şi crezi.