Arta de a trata morţii - Dragoste mortală / Plots with a View

Sîntem fiinţe mici, pline de prejudecăţi: atunci cînd ne gîndim la onorabila şi folositoarea meserie de cioclu (nici nu mai pun la socoteală faptul că, în nerecunoştinţa noastră, încercăm să ne gîndim cît mai rar), cei mai mulţi dintre noi considerăm că practicanţii acestei meserii nu şi-au dorit dintotdeauna şi neapărat s-o practice, n-au visat toată adolescenţa să se împlinească prin ea, ci, pur şi simplu, asta au ajuns.

Dragoste "mortală" atacă această prejudecată prezentîndu-ni-l pe Frank, un om cu educaţie (şcoala de antreprenori de pompe funebre), cu idei revoluţionare (în opinia lui, funeral vine de la fun), cu o vocaţie. E un vizionar, un Cecil B. De Mille al superproducţiilor cadaverice, un Karl Lagerfeld al paradelor mortuare, un Bob Fosse al marşurilor funebre, un om al spectacolului, veşnic în căutare de idei ("cadavrul de pe catwalk", "coşciugul lunii") pentru fericirea clientului (sau, în fine, a rudelor îndoliate). Şi, în plus, e Christopher Walken. E logic să fie Christopher Walken, ale cărui filme şi spectacole de teatru tind să poarte titluri ca The Funeral, The Dead Zone sau The Dead. Priviţi-l cu atenţie atunci cînd prezintă conceptul "cadavrului de pe catwalk": graţia şi energia unui dansator, combinate cu dezolarea albă, străină, a unei măşti mortuare: e clar că omul ştie despre ce vorbeşte.

I-am fost recunoscător lui Spielberg pentru filmul Catch me if you can, în care ne-a reamintit că toate walkenismele acelea - paloarea, pauzele ciudate din interiorul replicii, privirea care poate trece peste oricine îi stă în cale - lucruri care la alţi regizori semnalizau demonism, pot foarte bine să semnalizeze durere. Dar i-am fost şi mai recunoscător pentru că l-a lăsat pe Walken să danseze puţin. Nick Hurran îl lasă mai mult, şi tot nu e suficient. Dacă mă gîndesc mai bine, poate că Hurran ar fi trebuit să-l lase pe Frank - personajul lui Walken - să regizeze el filmul. Poate că Frank ar fi adus toate cele 94 de minute la nivelul momentului în care o îngroapă pe Elsie Edwards, cetăţeană a unui orăşel din Ţara Galilor ("o ţărişoară chiar în stînga Angliei", ni se explică la începutul filmului; mersi), soţie credincioasă a domnului Edwards din acelaşi oraş şi fană de cursă lungă a domnului Spock din Star Trek; deci toată ceremonia e inspirată din Star Trek - coşciugul, predica şi, bineînţeles, urechile celor implicaţi - şi ratează la mustaţă capodopera, numai din cauza absenţei inexplicabile a klingonienilor şi a termenului teologic "teleportare".

Datorită unor astfel de momente, Leo Şerban a comparat Dragoste "mortală" cu miniromanul lui Evelyn Waugh Preaiubita / The Loved One, iar Frank e cu siguranţă o creaţie-creatură demnă de bestiarul imaginaţiei lui Waugh. De restul filmului nu sînt atît de sigur; firea lui mi s-a părut cam cuminte - destul de diferită de a clocotitorului Frank (care, în toiul unei înmormîntări la care bate stepul şi poartă un papion imens, simte că efectul e prea anost) şi mai apropiată de a timidului său rival, Boris (care e interpretat de Alfred Molina şi e genul de tip care-şi invidiază motanul pentru viaţa lui sexuală). Preaiubita (pe care Bunuel şi-a dorit să o ecranizeze) e o carte care, neavînd pic de respect pentru cei ce locuiesc pe pămîntul însorit al Californiei, nu vede nici un motiv de a-i respecta mai mult pe cei ce locuiesc sub el. Dragoste "mortală" e mai curînd ca o joacă printr-un cimitir, care se termină înainte ca noaptea să cadă şi ca lucrurile să devină într-adevăr interesante. Pentru o comedie neagră, are cam mult roz. Şi chiar ne trebuiau urările pe care ni le adresează la final Jerry Springer - să avem grijă de noi înşine şi să ne iubim? (Foarte emoţionant, Jerry, dar eşti sigur că n-ai prefera să călcăm în toate străchinile şi să ne dăm unii altora în cap? Că de-aia eşti Springer.)

Partea bună este că toţi actorii au chef de joacă. Partea şi mai bună este că nu numai Walken, ci şi Molina şi Brenda Blethyn au chef de dans. Iar partea cea mai dulce este că, deşi perechea Astaire-Rogers nu prea ar băga în seamă eforturile perechii Molina-Blethyn, aceştia din urmă ar împărţi frumos ringul de dans cu perechea Mastroianni-Masina.