Emoţii proaspete - Billy Elliot

Într-un cătun englezesc paralizat de grevele minerilor, un puşti de 11 ani nu ştie decît că vrea să danseze. Pînă cînd, într-o bună zi, flash-urile vor fi pe el... Dancer e, de altfel, şi titlul original al acestui "Flashdance britanic" prezentat în premieră anul trecut într-o secţiune paralelă a festivalului de la Cannes. Dar într-o companie de "dansatori" iluştri - Dancer in the Dark-ul lui Von Trier şi The Dancer-ul produs de Luc Besson - era aproape fatal să treacă neobservat. După cum are toate (ne)şansele să fie ignorat şi la apropiatele Oscaruri, unde nu încearcă decît să facă figură de Full Monty în faţa unui public format, parcă, din minerii gălăgioşi din film.

Billy Elliot este însă mai mult decît comedioara social-exhibiţionistă cu şomeri stripperi care a fost, la vremea respectivă, The Full Monty. Iar asta în ciuda unui tipar pe care ambele filme îl respectă, aproape step by step, fără a face vreun mister din finalul glorios care aşteaptă după colţ. Pînă la un punct, n-ai zice, tentat fiind să crezi că Daldry se complace într-o melodramă facilă din care nu lipsesc bunica senilă, mama decedată, tatăl tiran, fratele dur şi tot timpul răstit, profesoara de dans cu inimă de aur (Julie Walters, aici într-un rol ce pare referinţa răsturnată a celui din Educating Rita din 1983) şi obligatoriile puseuri sociale à la Ken Loach fără de care nici un regizor care a prins thatcherismul nu mai poate scăpa. Există însă o prospeţime - spuneţi-i naivă - care irumpe din ce în ce mai puternic în această emoţionantă (e drept, pe alocuri, prea emoţionantă) poveste a unui băiat ale cărui aspiraţii depăşesc cu mult aşteptările mediului abrutizant în care trăieşte. Iar ceea ce e cu adevărat remarcabil în Billy Elliot e nu numai această determinare (egoistă, uneori) a eroului principal (excelent turul de forţă al tînărului Jamie Bell), ci şi felul delicat, ambiguu în care aceasta oglindeşte trezirea lui sexuală.

Billy îşi va croi drum - printre un tată care crede că dansul e un "sport" pentru pederaşti (el ar prefera boxul), un coleg de şcoală care-l iubeşte în tăcere şi o colegă de dans care i-ar arăta-o dacă şi el i-ar arăta-o - pînă la ultima scenă: cea în care, peste ani şi ani, va da prima lui reprezentaţie, nici mai mult nici mai puţin decît în Lacul lebedelor. Pare un happy end "lipit", deşi, într-o oarecare măsură, justificat de nevoia de a închide o buclă deschisă cîndva, pe la jumătatea filmului. Dintr-un anume punct de vedere însă, e un final ambiguu care ascunde în el misterul unui film ce credeai că a spus totul de la primul cadru.


Billy Elliot

Regia: Stephen Daldry
Cu: Jamie Bell, Gary Lewis, Julie Walters