Visul alb, pisica neagră - Blow

Povestea pe care o narează Ted Demme este trasă după un caz real şi celebru. George Jung este una dintre proeminentele figuri ale traficului de droguri din Statele Unite. Avem de-a face cu un film biografic despre un tip cu mult noroc, dar şi cu mult ghinion (de unde şi titlul de mai sus). George Jung, aşa cum îl interpretează Johnny Depp, în stilul lui devenit de la o vreme extrem de confundabil şi de şters, este un individ tăcut şi introvertit, priceput însă la afaceri şi mai ales la a specula momentele favorabile. Lui i se datorează explozia cocainei în America anilor '70 şi, se spune, atragerea lui Pablo Escobar în afacere.

Ce se întîmplă? Este evident că de la Scorsese (cel puţin) încoace, tendinţa de revalorizare a eroilor negativi a devenit tot mai puternică. Eroul negativ - criminal, traficant de droguri, mafiot - e prezentat într-o lumină obiectivă, care îi scoate în evidenţă şi calităţile. Nimeni nu e complet rău. Descrierea mediului şi a împrejurărilor oferă, dacă nu justificări, cel puţin motivaţii. În film, şi eroii răi pot fi simpatici şi "umani". "Visul alb" e deci pe filieră.

În al doilea rînd, tot de la Scorsese încoace, mediul devine important. O întreagă epocă e surprinsă prin povestea unui individ. Sau mai multe epoci prin trecerea individului prin viaţă. Recent, Boogie Nights - Jurnalul unei vedete de film porno recrea mediul colorat şi inocent în esenţă al creatorilor de filme porno din anii '70. Meserie atacabilă, dar cinstită, aflată pe atunci la o vîrstă de aur, încă nepervertită de apariţia casetelor video. O întreagă lume prinsă sub lupă. Velvet Goldmine se întorcea, mult mai nostalgic, spre rockul glamour al aceluiaşi deceniu. Sex, droguri & rock. Viziunea nu mai era obiectivă, dar personală. Unde sunt zăpezile (albe) de altădată? În filmul lui Ted Demme, zăpezile albe şi visele albe ale eroului îl duc la puşcărie. Acolo George Jung mai stă şi azi, şi mai mult ca sigur acolo va şi muri. Destul de penibil finalul filmului, în care fiica acestuia este pusă la zid pentru că nu şi-a vizitat părintele niciodată, ea fiind singura persoană pe care acesta a iubit-o. Cu finalul ratat în chip grosolan, filmul nu oferă în rest mari parti-pris-uri în favoarea traficantului de droguri. E obositoare însă pledoaria pentru umanitatea personajului, a cărui dramă familială ne este vărîtă în ochi fără nici un pic de discreţie.

În spiritul filmelor ultimilor ani şi cu aprobarea mută a maestrului Scorsese, Ted Demme parcurge toate perioadele, din anii '70 pînă în contemporaneitate, recreîndu-le pe fiecare cît mai fidel cu putinţă. Fiecare povestioară a fiecărei decade are muzica ei, hainele ei şi mai ales cîte un videoclip filmat exact cum se filma atunci, montat după uzanţele vremii. Anilor '70 le sunt specifice fetele în bikini de pe plaja californiană care vorbesc ca în reclame. Pentru anii '80 home video-ul, cu copiii fugind în jurul mesei. Însă prin toate aceste epoci şi stiluri, Johnny Depp trece fără să-şi ude penele, doar cu tot mai mult machiaj pe faţă. Îmbătrînirea nu îl marchează, păstrează aceeaşi indiferenţă albă faţă de tot ce i se întîmplă. Din păcate pentru film, actorul e ca o umbră.

Una dintre problemele pe care le pune un astfel de film e că spectatorul poate obosi de atîta drum prin mai multe epoci şi că îşi poate pierde răbdarea. Ted Demme greşeşte şi la acest capitol. Pe măsură ce ne apropiem de zilele noastre, povestea pierde mult din suflu, ultimele rezerve de energie acumulîndu-se în plîngăcioasa invitaţie de a nu-l urî pe traficant pentru că, uite, el şi-a iubit fiica şi ea, ingrata, nu s-a dus la puşcărie să-i lase un compot. Că nu asta era ideea în mod esenţial, deci că nu umanizarea cu orice chip a eroului se urmărise, ci evidenţierea destinului său ciudat, ne-am prins. Însă melancolia debilă presărată peste ultimele momente ale filmului seamănă a şantaj sentimental. Astfel că nu ştim cît de moral e să pui un insert la final unde să scrii că nici pînă azi fiica nu s-a dus la închisoare, din moment ce filmul pe care l-ai făcut prezintă realitatea în mod subiectiv şi dramaturgic. Ted Demme a văzut cu siguranţă multe filme, dar din păcate filmul lui nu este nici pe departe atît de unic cum declara că l-a vrut.