Gus Van Sant: Paranoid Park e filmul pierderii inocenţei

Are deja un Palme d'Or şi un premiu de regie la Cannes pentru Elephant (2003), dar a mai participat în competiţie acum doi ani cu Last Days.
Cineastul a răspuns întrebărilor stând relaxat în ciorapi, cu picioarele scoase din tenişi. Era foarte cald miercuri pe Croazetă.

Iulia Blaga: De ce sunteţi atât de interesat de adolescenţă?
Gus Van Sant: Este o vârstă la care se întâmplă multe lucruri, unele nedefinite, e şi un soi de nonconformism şi independenţă, şi e vorba despre strădania de a te separa de orice formă de autoritate, în general de cea a părinţilor. E o încercare de a ajunge la ceva ce ar putea fi o nouă ordine. Filmul meu tratează în esenţă despre pierderea inocenţei.

I.B.: Cum vă raportaţi la propria adolescenţă? Aveţi multe amintiri?
G.V.S.: Da, eram acel gen de băiat care ar fi putut deveni un skateboarder. Şi am făcut asta o vreme, la început, când skateboardingul nu era prea dezvoltat. Când skate-urile au început să fie produse în serie, a devenit mai organizat, mai ales în California. Există un film care se numeşte Skater Dater (care a fost prezentat şi aici la Cannes) şi care prezenta "conceptul artistic" al skateboardingului - grupuri organizate de tineri care aveau cu toţii pantaloni şi tenişi albi, şi făceau acrobaţii. Era destul de liniştită şi de bizară chestia asta, pentru că nu era vorba despre un cult, ci mai degrabă despre ceva care în America era tratat la fel ca surfingul.

I.B.: Eraţi bun la skating?
G.V.S.: Da, eram. Exista tot timpul o limită spre care puteai merge, nu existau atâtea niveluri de măiestrie ca acum. Dar puteai executa tot felul de răsuciri sau te puteai aşeza pe board ori puteai sta în mâini (eu puteam face asta). Multe lucruri nu erau încă descoperite. E uluitor cum poţi urmări în timp evoluţia skateboardingului.

I.B.: Cum aţi reuşit să vă înţelegeţi cu skaterii pe care i-aţi filmat?
G.V.S.: La început au fost sceptici, au vrut să ştie cum e scenariul, dacă e OK sau nu. Mă refer la skaterii adevăraţi. Cei care au roluri în film sunt skateri tineri, mai puţin experimentaţi. Ceilalţi sunt oameni la 30 de ani care au văzut multe filme care i-au pus într-o lumină neplăcută, de aici neîncrederea lor.

I.B.: Este finalul filmului unul optimist?
G.V.S.: M-am gândit că eroul filmului, Alex, ar putea manifesta un soi de vină scriind acea lungă scrisoare, pentru că n-o arată nimănui.

I.B.: Ce calităţi ar trebui să aibă un cineast pentru a putea face filme bune despre dificila perioadă a adolescenţei?
G.V.S.: (Se gândeşte un pic.) Zău că nu ştiu.

I.B.: Sunteţi cineastul care a pătruns cel mai bine înlăuntrul acestei vârste.
G.V.S.: Cred că oricine poate, doar că fiecare face versiunea lui despre ce a fost. Nu cred că ai nevoie de calităţi speciale pentru a face filme despre adolescenţi.

I.B.: Maturii au în general tendinţa să-şi uite adolescenţa.
G.V.S.: Fiecare are interpretarea lui despre perioada adolescenţei, eu nu ştiu dacă a mea e mai bună sau mai rea decât a altora. Ştiu doar că e a mea.

I.B.: Dar cum reacţionează adolescenţii la filmele dumneavoastră?
G.V.S.: Sunt ok, unora le plac, alţii au probleme cu lipsa poveştii. E greu de spus în ce măsură puştii sunt obişnuiţi cu lipsa de linearitate şi dacă asta ţine de o platformă educativă care le lipseşte. Ştiu că nişte prieteni skateri de-ai lui Gabe (n.red.- Gabe Nevins, interpretul rolului principal) au văzut filmul şi unul dintre ei nu era obişnuit cu poveşti spuse în acest fel. Dar nu ştiu dacă e din pricină că trăieşte într-un anumit mediu. Pentru multe din lucrurile care-i preocupă azi pe tineri, internetul de exemplu, linearitatea nu e o prioritate.

I.B.: Cum alegeţi tinerii actorii neprofesionişti?
G.V.S.: De regulă, procesul e asemănător şi urmăreşte să-mi arate cum se descurcă ei în faţa aparatului de filmat. Încep prin a-i ruga să-mi povestească ceva, apoi mai introduc o persoană în aceeaşi scenă cu ei şi îi pun să improvizeze o discuţie. Când am scenariul, învaţă replicile şi le spun în faţa camerei. Pentru Elephant n-am avut replici, aşa că au improvizat în faţa camerei.

I.B.: Ce puteţi spune despre faptul că aţi preluat în Paranoid Park muzica lui Nino Rota?
G.V.S.: Am încercat muzică originală, dar nu suna mai bine. Soundtrack-ul e amestecat, însă n-am avut vreun fel de filosofie. A devenit de altfel comun ca cineaştii să folosească azi într-o coloană sonoră genuri muzicale diverse. În Drugstore Cowboy aveam câteva melodii din acea perioadă, care îmi plăceau foarte mult, dar nu mai avusesem până acum mai multe feluri de muzică într-un film. Îmi doream asta. E ca şi cum ai face un colaj.

I.B.: Cum e să lucrezi cu atâţia actori celebri şi pe urmă să filmezi numai cu necunoscuţi?
G.V.S.: La Finding Forrester a fost Sean Connery care a venit cu proiectul. Din punctul de vedere al marketingului, e ideal să ai un nume mare pe generic, chiar dacă e vorba de un film de buget redus, dar eu mă străduiesc să aleg acei oameni care sunt cei mai în stare să joace un anumit rol. Şi trebuie să recunosc că până acum n-am reuşit aşa cum aş fi dorit. Când mergi atât de departe cum a mers Hoţii de biciclete, ajungi să faci din asta o ştiinţă şi să iei un pescar în rolul unui localnic dintr-un sat de pescari şi un muncitor în rolul unui muncitor dintr-o uzină.

I.B.: Cum de l-aţi distribuit pe directorul de imagine Chris Doyle în rolul unchiului lui Alex?
G.V.S.: S-a întâmplat pentru că nu ne-am gândit prea mult la acel rol...

I.B.: Dar de ce l-aţi ales ca director de imagine?
G.V.S.: Mai lucrasem cu el la Psycho şi doream să lucrez din nou. Sunt câţiva oameni cu care îmi place să lucrez. Am lucrat puţin cu Anthony Dod Mantle şi Harris Savides. Nu sunt mulţi. Chris a făcut atâtea filme pentru care e cunoscut, dar de astă dată am dorit ca el să facă ceea ce cred eu că ştie mai bine să facă. Cred că a stilul Wong Kar-wai a devenit un fel de clişeu pentru el. Când spui Fallen Angels sau In the Mood for Love, el nu se gândeşte la "stilul Chris Doyle", pentru că a făcut lucruri foarte diferite.

I.B.: Ce proiect nou aveţi?
G.V.S.: Deocamdată nimic clar.

I.B.: O să lucraţi tot cu MK2 (n.red.- casa de producţie a lui Marin Karmitz, originar din România, care a lucrat şi cu Lucian Pintilie)?
G.V.S.: Da, cred că da.

I.B.: Care e motivul pentru care aţi filmat Paranoid Park în format academic (1:1,33)?
G.V.S.: Parţial, pentru că e un format uşor anacronic. Îl foloseam în şcoală şi îl uram pentru că era prea academic, iar când am început să lucrăm de-adevăratelea foloseam un format mai mare, acesta era visul nostru. Dar faptul că vreo zece ani am fost obligaţi să lucrăm în 1:1,85 devenise plictisitor şi am vrut să revenim la formatul academic. Totul a început când HBO, pentru că transmite filme în format de 1:1,85, ne-a cerut să filmăm în acest format. Pe viitor, HBO vrea să difuzeze toate programele în 16:9. De aceea am filmat în 1:1,33, dar există o variantă şi în 1:1,85, difuzată în unele cinematografe şi care va exista şi pe DVD.

I.B.: O să continuaţi să mergeţi pe linia filmului experimental?
G.V.S.: Nu ştiu, nu mă gândesc să experimentez cu orice chip. Cred că există un fel de a face cinema după manual, adică filmezi şi pe urmă inventezi filmul în camera de montaj. Dar la Gerry, Elephant şi Last Days am montat materialul pe loc, pe măsură ce filmam. Asta iţi dă un sentiment special, nu ştiu dacă să-i zic experimental, e mai degrabă unul imediat, legat de felul în care reţii energia unei scene.

I.B.: Vă gândiţi să faceţi un alt remake "shot for shot" ("cadru cu cadru") al unui alt mare film clasic, aşa cum aţi făcut cu Psycho?
G.v.S: Nu cred, dar cine ştie?..

Inspirat din romanul omonim al lui Blake Nelson, Paranoid Park are în centru un adolescent skater, Alex, care a ucis din greşeală un paznic. Într-o manieră nelineară şi fluidă, filmul surprinde momentul dificil al maturizării precoce, identificând sentimentul de vină, teama şi imposibilitatea de a comunica ale eroului. Van Sant face din nou o investigare atentă şi plină de simpatie a perioadei adolescenţei, pe care nu numai restul cineaştilor, dar mai toţi maturii o tratează fragmentar şi schematic. Paranoid Park va fi distribuit în curând şi la noi, de Transilvania Film.