Un regizor precum Van Sant, care a avut întotdeauna o propensiune pentru această vârstă decisivă a evoluţiei (de care s-a ocupat în special în Gerry, Elephant şi Last Days, dar şi în To Die For - măcar colateral), are toată răbdarea necesară pentru a urmări contorsionările sufleteşti ale eroului său şi tot talentul imens de-a le structura superb într-un recipient liric de o frumuseţe rară. Mai mult decât incidentul care conferă accente dostoievskiene poveştii contează amestecul ameţitor de vis, însingurare, derută, interioritate, căutare a răspunsurilor, milă, frică, şoc al iniţierii, autocontrol, tristeţe, dar şi un soi de nepăsare îngheţată pe care le încearcă adolescentul Alex. Gus Van Sant înfăşoară şi desfăşoară - tacticos şi genial - toate aceste stări într-o cadenţă specială, perfect sincronizată cu o coloană sonoră remarcabilă, rarisimă, care scaldă generos povestea (fragmentul La Chambre Blanche din Simfonia a 9-a de Beethoven, neuitatele compoziţii ale lui Nino Rota din Amarcord şi Giulietta degli Spiriti, alternând cu tulburătoare balade pop).
Răvăşitoarea imagine creată de un artist precum Christopher Doyle (operatorul lui Wong Kar Wai la In the Mood for Love, 2046, Happy Together, Fallen Angels şi Ashes of Time, al lui Pen-Ek Ratanaruang la Last Life in the Universe şi al lui Van Sant la Psycho) şi de Rain Kathy Li conferă filmului o frumuseţe emoţionantă, rar întâlnită în ultima vreme pe ecrane.
Cât despre partea adolescentină a distribuţiei, formată din neprofesionişti, aleşi în urma castingului lansat de Gus Van Sant direct pe MySpace, se mulează perfect pe intenţia acestuia de-a obţine naturaleţe absolută în loc de ticuri şi vedetisme. Gabe Nevine, puştiul de 16 ani cu bretonul în ochi şi figura de o graţie rafaelită este întruchiparea perfectă a lui Alex, adolescentul descumpănit care refuză să-şi piardă inocenţa asaltată din toate părţile (excelentă secvenţa de sex, de o răceală absolută, între el şi majoreta dornică să se laude că şi-a pierdut virginitatea). "Nimeni nu e, niciodată, pregătit pentru Paranoid Park" este avertismentul pe care i-l adresează lui Alex prietenul lui, înainte de a-l introduce în lumea misterioasă a skaterilor care încearcă să atingă cerul şi libertatea cu plăcile lor. Iar filmul lui Gus Van Sant urmează frisonant acest avertisment, trezind admiraţie, tandreţe, melancolie şi încă o mulţime de sentimente inexprimabile, pe care le veţi descoperi singuri. Dar numai dacă vreţi cu adevărat. Pentru că am văzut filmul nu la vizionarea de presă, ci în sala de cinema, alături de şase spectatori, dintre care au rămas până la final doi. Pentru cei cu privirea deformată de filme de serie îndoielnice, în care focurile trase de erou reprezintă intriga, iar orgasmele eroinei punctul culminant, filmul acesta al lui Van Sant poate reprezenta o încercare dură. Nu de alta, dar necesită concentrare, bucurie de-a contempla frumuseţea, ceva lecturi şi, mai ales, suflet şi sensibilitate. Dacă nu le aveţi în bagaj, alegeţi alt film sau staţi acasă. Până la urmă, poate fi o formă de respect faţă de ceea ce se numeşte Cinema şi diferă de la cer la pământ de garniturile de serie bine asortate cu punga de popcorn ori seminţele "de bostan şi de floare".
Paranoid Park, SUA, 2007.
Regia: Gus Van Sant.
Cu: Gabe Nevins, Daniel Liu, Taylor Momsen, Jake Miller, Lauren McKinney.