Un strigăt postmodern - Fight Club

Dacă nu aţi văzut filmul pe marile ecrane, e momentul acum să lăsaţi totul baltă şi să vă puneţi scobitori la ochi, filmul fiind, după părerea noastră, poate cel mai reprezentativ al sfîrşitului de mileniu. Spre deosebire însă de Seven, filmul cu care David Fincher a dat lovitura, obţinînd adularea unanimă pe toate meridianele, Fight Club a suscitat reacţii destul de amestecate, de la contestare totală pînă la idolatrie, extreme care dovedesc că ne aflăm în faţa unei opere revoluţionare, care şochează şi bruschează, dar nu poate fi înţeleasă în momentul de faţă pînă la capăt.

Trebuie început prin a spune că Fight Club ni se pare echivalentul actual al celebrului tablou "Strigătul" al pictorului norvegian Edward Munch, piesa de bază a expresionismului născut în cenuşa şi ruina dezastrului care a fost primul război mondial. Nicicînd, în ultimii ani, revolta împotriva civilizaţiei şi a societăţii de consum nu a fost exprimată mai radical, nicicînd anxietatea adusă de transformarea omului într-o rotiţă a unui mecanism imens, căruia nu poate să-i vadă sensul, nu a fost descrisă mai minuţios.

Spre deosebire de toate celelalte revoluţii anterioare, inclusiv ultima, cea a mişcării hippie a tinerilor din anii '60, Fight Club nu mai propune transformarea lumii pe baze mai bune şi salvarea civilizaţiei, ci predică întoarcerea la animalitate şi sălbăticie, ca unică soluţie de a ieşi dintr-un punct mort şi dintr-un cerc vicios. Un singur aspect este însă mai important: acela că romanul mecanicului auto Chuck Palahniuk, care a stat la baza scenariului (pe cînd o editură romînească ne va lămuri ce e cu această carte, care pare cu totul extraordinară?) şi filmul lui David Fincher sunt create în era postmodernă, postistorică şi, la urma urmei, postumană. Autorii ştiu foarte bine că nici o schimbare şi nici o revoluţie nu mai sunt posibile de acum încolo şi, folosind cu abilitate tehnicile naratoriale ale vremii lor, oferă spectatorului afin doar o simplă defulare artistică, pe durata celor 2 ore cît durează filmul. De aceea totul se dovedeşte a se fi petrecut doar în capul personajului principal, un complex reflex mental al unei conştiinţe prea lucide. Cu alte cuvinte, nimeni nu se va duce să pună bombe după terminarea filmului, ci doar îşi va confirma ceea ce deja intuia.

Operă născută din postmodernitate şi integrată adînc în ea, Fight Club este singura revoluţie posibilă de acum încolo, una pur mentală. Pe de altă parte, filmul poate fi văzut şi ca o subtilă analiză a principiului masculin în epoca noastră, în care singura modalitate de a mai "simţi" ceva este să-ţi dai singur un pumn în nas. Atenţia trebuie să fie maximă în timpul vizionării, fiindcă în film sunt replici formidabile (de exemplu, "cînd spaţiul cosmic va fi colonizat, planetele şi galaxiile vor purta nume de mari corporaţii"!).

Regia lui David Fincher este uluitoare, tăindu-ţi pur şi simplu răsuflarea şi ţinîndu-te ţintuit de scaun pînă la ultima secvenţă. Interpretarea celor trei actori principali este magnifică, Edward Norton dovedind că este unul dintre cei mai extraordinari actori ai vremii noastre, iar Brad Pitt că este, orice s-ar spune, un actor foarte bun.


Fight Club, SUA, 1999

Regia: David Fincher
Cu: Edward Norton, Brad Pitt, Helena Bonham Carter, Meat Loaf