august 2003
Décalage horaire
Cu:........Jean Reno
..............Juliette Binoche
..............Sergi Lopez

Un film de Daniele Thompson

Scenariu: Daniele Thompson şi Cristopher Thompson.
Dialoguri: Daniele Thompson.
O co-producţie franco-britanică
Muzica: Eric Serra
Durata : 1h 30 minute
www.decalagehoraire-lefilm.com




Felix
New York- Munchen
El fuge după o femeie pe care încă crede că o iubeşte. Călătoreşte la clasa întâi într-un avion care merge de la New York la Munchen. E deprimat, dar refuză s-o recunoască. Este discret, taciturn, de-a dreptul închis. Felix nu e tocmai gata pentru o nouă întâlnire.


Rose
Paris-Acapulco.
Ea fuge de un bărbat pe care speră să nu-l mai iubească. Pleacă în Mexic în clasa economică. În faţa ochilor îşi vede doar eşecurile. Atrage atenţia, este vorbăreaţă, extrovertită. Rose nu e tocmai gata pentru o nouă întâlnire.



Interviu cu Daniele Thompson


Care este punctul de plecare al acestei comedii?

Am scris acest scenariu acum zece ani şi era destinat unei producţii americane. Acţiunea avea loc la Roissy, dar între un American şi o Franţuzoaică. Din când în când producătorii îmi vorbeau despre el sau îmi trimiteau diferite idei pe care le priveam cu un ochi distrat. Îmi dădeam bine seama în ce direcţie trăgeau scenariştii. Le era teamă să păstreze o unitate de loc. Personajele se plimbau prin Paris, scenariul era plin de digresiuni şi de personaje, când de fapt întreaga originalitate -şi dificultate- a subiectului rezidă tocmai în faptul că povestea are loc într-un aeroport şi între două persoane. În timp ce filmam La Buche mi-a venit ideea să reiau povestea şi s-o realizez eu însămi.

Nu a fost prea greu, după atâţia ani?

Multe lucruri se schimbaseră. L-am citit din nou, i-am cerut lui Cristopher Thompson, co-scenaristul, să îl recitească. Apoi l-am abandonat foarte repede şi am plecat din nou de la zero. Am transformat personajul lui Felix din American, în Francez emigrat în Statele Unite.

Cum aţi rezuma povestea?

Chiar nu aş vrea s-o povestesc! Sau poate doar ca pur şi simplu este o întâlnire de o noapte întreagă între un bărbat şi o femeie. În general lumea mă întreabă: ce înseamnă exact o noapte întreagă împreună? Subînţelesul este: se culcă sau nu? Dacă aş dezvălui asta spectatorilor ar fi ca şi cum într-un thriller am şti cine este asasinul.

Într-adevăr, scenariul este lucrat atât de strâns încât filmul devine aproape un film poliţist sentimental. Suntem continuu surprinşi de modul în care se derulează...

Meg Ryan, eroina din Când Harry o întâlneşte pe Sally... şi din Nopţi albe la Seattle a zis într-o zi: "O comedie romantică, ştim întotdeauna cum se termină. Importantă e călătoria..." Important deci este ca Rose şi Felix să se schimbe unul pe celălalt în timpul acestei calatorii, chiar dacă unul dintre ei rămâne pe loc. Un mare număr de filme a fost făcut pe tema dorinţei. Al meu vorbeşte despre atracţie care este aproape contrariul dorinţei. Dorinţa e simplă şi clară. Îţi cade pe cap, e brutală, poate dura o noapte sau mai mult şi nu se transformă obligatoriu în iubire. Atracţia e un labirint, o nebuloasă. Dacă atracţia se amestecă cu dorinţa, poate deveni o mare poveste de dragoste.



Atracţia apare arareori între două persoane atât de diferite precum Rose şi Felix...

Tocmai nişte oameni pe care totul îi separa pot avea dorinţa unul fata de celălalt. Când dorim pe cineva putem face orice, să ne ardem viaţa în bucăţi, să aruncam totul în aer, dar fără mare rezultat. Atracţia e mai misterioasă, de neînţeles. Când celălalt dispare o oră, o zi, o lună, ne dăm seama dintr-o dată de golul pe care l-a lăsat, suntem brusc invadaţi de o nevoie vitală de el sau de ea, în mod inexplicabil. Acesta este faimosul mister al întâlnirii. Toate poveştile de dragoste sunt fragile. Şi astfel rămân toată viaţa: suntem întotdeauna victimele unui accident, ale unui abandon, unei morţi sau ale unei alte întâlniri...Întrucât în ziua unei întâlniri se întâmplă ceva fascinant. Nu-l cunoşteam pe celălalt, şi, brusc, nu ne mai gândim decât la el sau la ea: o să ne sune? Ne vom mai vedea? Dintr-o dată depindem de cineva pe care nu-l cunoaştem! Este foarte pasionant să decorticam acest fenomen. E şi puţină panică la mijloc, întrucât există pericolul absolut de a nu ne mai vedea niciodată după prima întâlnire.

Aţi multiplicat acest risc cu avioanele care zboară în toate părţile...

Avioanele care zboară, trezirile bruşte, viaţa care o ia de la capăt şi fiecare pleacă în altă direcţie, hăul rutinei, teama de aventură, totul este o ameninţare.

Întâlnirea între Felix şi Rose nu e un coup de foudre...

Este exact anti coup-de-foudre. Dar există două momente precise când fiecare dintre ei îl descoperă pe celălalt exact aşa cum e şi atunci, ceva se întâmplă. La el acel moment vine mai repede decât la ea.

Nu există scene erotice. Astfel aţi vrut?

Sunt atâtea de câteva vreme în cinema! Eu mă plictisesc de multe ori la asemenea scene. Nu, e mai întâi de toate un film sentimental.

Îi aveaţi în vedere pe cei doi actori când scriaţi?

Mă gândeam puţin la Jean Reno, am luat chiar masa cu el după ce am văzut Les Rivieres Pourpres. De-altfel i-am reluat imaginea din acel film, cu părul lung, neras. Îmi amintea de Lino Ventura, un tip dur ca un jucător de catch care se înmoaie. În timp ce scriam ideea părea solidă. Aveam nevoie de cineva în faţa lui care să fie la fel de puternic. Mai multe actriţe ar fi putut face rolul lui Rose, dar cea mai neaşteptată a fost Juliette. Nu mai jucase într-o comedie de foarte mult timp. A acceptat imediat. Cu o forţă comică incredibilă, s-a dus până la capătul acestei fete vulnerabile şi nedecise, ascunsă în spatele machiajului, care devine frumoasă şi puternică în ziua în care îşi lasă masca să cadă.

Este într-adevăr surprinzătoare în rolul acestei fete care se ascunde şi care îşi ascunde intenţiile. La început crezi ca Rose e cam ţoapă, cam naivă. Asta e o altă tema a filmului: ce se întâmplă în ziua în care avem curajul să plecăm.

Şi personajul lui Felix?

Ni s-a părut interesant să facem din el un tip care trăieşte în străinătate. Cristopher s-a născut în Statele Unite, eu am trăit acolo timp de zece ani, cunoşteam bine acest tip de personaj, decalat, vulnerabil, în permanent exil. În toate ţările din lume dai peste francezi care îşi neagă originile dar care fac din francofonia lor unealta principală de reuşită. Vorbesc o franceză plină de anglicisme, confundă şi uită cuvintele, nu cunosc noile expresii. Felix a reuşit cu bucătăria franceză în străinătate, dar şi-a pierdut rădăcinile, s-a rupt de familie. Nu mai ştie prea bine pe unde e în evoluţia lui când o întâlneşte pe Rose. Şi nu numai din cauza decalajului orar. Este într-un moment mort al existenţei sale, cu eşecuri amoroase şi un viitor nesigur. Ea la fel.

E mai uşor sau mai greu să manevrezi doi actori şi nu mai mulţi, ca în "La Buche"?

Un duet sau o orchestră întreagă? Importantă e partitura, ritmul, să obţii de la fiecare maximum. Este o muncă pe care o ador, indiferent dacă sunt doi sau zece care joacă. În schimb, un scenariu cu două personaje este mult mai dificil de scris. "Şi dacă, la un moment dat, un anume personaj apare...?" Când sunt doi un alt anume personaj e deja prezent! Preocuparea mea centrală, atât ca scenarist, cît şi ca regizor, este ritmul susţinut. La mine este o obsesie, ritmul susţinut, astfel spectatorul nu se plictiseşte, nu există timpi morţi...

Povestea e orientată în jurul a două personaje, dar asta nu înseamnă ca aţi abandonat tema dumneavoastră predilectă, anume familia. În plan secund îi vedem pe mama lui Rose, sau pe tatăl lui Felix... Nişte valize grele pe care amândoi le cară încă la vârsta lor...

Nu există o vârstă pentru asta! E ceva fără sfârşit! Sunt cu toţii aici, cei prezenţi şi cei absenţi, cei pe care trebuie să-i prezinţi altora şi cei pe care trebuie să-i ascunzi, cei pe care i-am abandonat şi care totuşi ne urmăresc. Avem toate astea în noi şi orice am face ei sunt în bagajele noastre, chiar dacă, precum Felix, am plecat de acasă la 17 ani. Într-o zi, toate astea te prind din urmă. Rose o are mereu pe maică-sa în spinare, o şantajează mereu cu sinuciderea. Fata asta n-a fost niciodată liberă şi chiar se miră de asta discutând cu Felix: "E prima dată în viaţă mea când nimeni nu ştie unde sunt." Ceea ce e diferit într-o astfel de întâlnire este că amândoi cred că nu se vor mai vedea, deci îşi spun multe lucruri imediat, lucruri de obicei ascunse ca să ne dăm un aer interesant sau ca să menţinem o stare de flirt. Ei îşi încep povestea invers. Îşi dezvăluie imediat nişte slăbiciuni pe care de cele mai multe ori le ţinem ascunse luni de zile, ani, sau mereu...

A propos de familie, multă vreme aţi scris scenarii cu Gerard Oury, tatăl dvs. Acum scrieţi în tandem cu Cristopher Thompson, fiul dvs....

Asta a venit în mod foarte natural. Ne-a plăcut să lucram împreună la La Buche, am luat-o deci de la capăt, însă oamenii trebuie să fie foarte talentaţi ca să poţi lucra cu ei...Confruntarea generaţiilor a fost foarte interesantă.

Dumneavoastră aţi scris dialogurile?

Da, le testez pe fiul meu, Cristopher. Mă uit să văd ce mutra face, şi le păstrez sau le şterg.

Nu aţi schimbat nimic în timpul filmării?

Am rămas foarte fideli scenariului şi dialogurilor. Pentru mine e o adevărat muzică. Un "oh" sau un "ah" în plus, şi de multe ori totul e dat peste cap. Am repetat enorm înainte să filmam. Am fost fascinată de subtilitatea jocului lui Juliette Binoche, de emoţiile lui Jean Reno, a fost pasionant.

Costumele lui Rose, machiajul, au avut un loc preponderent în poveste...

Am meditat mult la ţinuta ei. Trebuia să fie la limita prostului gust, dar nu tocmai, întrucât voiam să rămână frumoasă. Hainele ei trebuiau să se asorteze decorului şi să nu aibă acelaşi efect pe ea la începutul filmului, faţă de final...Thibault Vabre de la Clarins a realizat machiajul. Ne-am gândit mult la secvenţa unde ea se va demachia pentru că va înţelege în sfârşit cine este cu adevărat şi că nu mai este obligată să fie frumoasă. Juliette a făcut cursuri cu o esteticiană, a învăţat să-şi dea cu pudra ca o profesionistă.

Alt personaj al filmului este portabilul...

Da, gratie portabilului lui Felix ei se întâlnesc şi tot prin el se reîntâlnesc. Portabilul ne-a schimbat ritmul vieţii. Aveam chef să vorbesc despre tema asta.

În cît timp aţi filmat?

În zece săptămâni, apoi în trei zile la Acapulco.

Decorurile aeroportului sunt reale?

Da, şi a fost o întreagă epopee la Roissy Chrales de Gaulle. Voiam neapărat să folosesc acel faimos Terminal F construit de arhitectul Paul Andreu. Trebuia să filmam douăzeci şi cinci de zile acolo, cu poliţie, vamă, etc. Între timp s-a întâmplat 11 septembrie. Bineînţeles, autorizaţiile ne-au fost ridicate. Ne-am dus prin toată ţara să găsim alte locuri de filmare. În final am obţinut cinci zile de filmare la Roissy, am făcut-o rapid, scena în care Rose şi Felix se văd pentru prima dată. Restul l-am filmat la aeroportul din Lille.

Scenele din aeroport cu călătorii debusolaţi care aşteaptă sunt o reconstituire?

Bineînţeles. Orice spectator se poate identifica cu aceste scene: avioanele nu mai pleacă, eşti abandonat ca o zdreanţă, fără informaţii, cu un sandwich mic. Sa te întorci acasă? E destabilizant. E un moment de adâncă singurătate. Aeroportul e un loc unde există de toate: biserici, restaurante, magazine, coafură, farmacii, medici, şi totuşi...Nu există ca loc în sine. E nicăieri...Te plictiseşti, te uiţi la oameni. Un soi de anestezie care uneori ne mai opreşte din cursa noastră zilnică.

Cum a fost montajul?

Am tăiat destul de puţin, trebuia să respect ordinea cronologică, filmul se desfăşoară pe parcursul a 24 de ore.

Şi muzica?

Muzica lui Eric Serra este foarte sensibilă şi dinamică. Mai e şi "I try" al lui Macy Gray, o bucată pe care am visat-o şi pe care mi-am închipuit faţa lui Juliette în ultima ei scenă...

În concluzie, de ce atât de puţine comedii romantice în Franţa?

E o tradiţie mai cu seamă americană: New York-Miami, Pretty Woman, Sabrina, etc. Există o mare parte de naivitate în comedia romantică. Noi francezii cred că suntem mai pudici, mai cinici... Şi totuşi cei mai duri dintre noi devin nişte midinete imediat ce se îndrăgostesc...

De acelaşi regizor, Daniele Thompson:
1999- La Buche


Ca scenarist:
1998 – Belle maman
1997 – Paparazzi
1996 – Ceux qui m'aiment prendront le train
1993 – La Reine Margot




Interviu cu Cristopher Thompson, co-scenarist

Cunoşteaţi scenariul original scris de Daniele Thompson acum câţiva ani?

Îl citisem şi mi-a plăcut. Avea un ton şi nişte personaje care funcţionau bine: ea, foarte colorată, el, nervos, hipocondriac, şi un loc-aeroportul.

A devenit o tradiţie de familie să scrieţi în tandem?

A lucra împreună, a scrie împreună permite să cunoşti bucăţi din intimitatea celuilalt, îl descoperi într-un alt fel, cu atât mai mult cu cît îţi este rudă.

Cum lucraţi împreună? Ce aduceţi fiecare din propriul univers?

Vorbim mult, ne luam notiţe. La finalul fiecărei şedinţe de lucru scriem un rezumat a ceea ce s-a spus, păstrăm dialogurile pe care le-am şters. În fine, e un melanj, şi nu se poate spune ce vine de la mama şi ce vine de la mine.

Aţi petrecut mult timp şlefuind detaliile?

În acest gen de film totul e bazat pe detalii. Tonul, ritmul şi sensul filmului se găsesc în detalii. E o muncă precisă, iar o intonaţie poate schimba percepţia pe care o avem asupra unui personaj ori situaţii.

Aţi asistat la filmări?

Foarte puţin. Din contră, foarte mult am fost părtaş la repetiţii. Importante sunt dialogurile şi poziţionările fizice ale fiecărui personaj. E foarte entuziasmant să vezi cum evoluează relaţia dintre ei.

De ce credeţi că nu mai sunt comedii sentimentale pe gen franţuzesc în timp ce americanii fac atâtea?

Pentru că nu e o tradiţie franceză. Americanii nu au nici-un "scrupul" în a fi "romantici". În fapt e un gen înrudit cu basmul, şi de cele mai multe ori se povesteşte acelaşi lucru. Un bărbat şi o femeie...Cred că trebuie încercat să povesteşti povestea cea mai universală, în modul cel mai personal posibil.

Regia: Daniele Thompson Cu: Juliette Binoche, Jean Reno, Sergi Lopez

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus