Decalaj orar

Probabil că nu multă lume mai rezistă azi la un film de o oră şi jumătate în care există doar două personaje. Tentaţia ar putea veni de la actorii ce interpretează aceste personaje, şi acesta e lucrul pe care mizează scenarista şi regizoarea Daniele Thompson, care a dezvoltat povestea împreună cu fiul său şi a regizat-o singură, alegîndu-i ca protagonişti pe Juliette Binoche şi Jean Reno. Doi actori care sunt şi buni, şi iubiţi de public, şi care dau impresia că se odihnesc în această comedie de aeroport. Să ai doar două personaje e una, dar să le şi păstrezi în acelaşi loc aproape tot timpul e alta. Plăcerea e să vezi că Binoche şi Reno mobilează spaţiul fără probleme, că dialogurile sunt sprinţare, haioase şi veridice, că deşi îţi pare totul cunoscut, tot nu poţi ghici din vreme cum se termină filmul.

Fireşte, totul e atît de banal, cu el şi ea întîlnindu-se pe aeroportul Roissy, două persoane cu totul diferite pe care greva transportatorilor francezi le obligă să se apropie pe parcursul unei nopţi. Însă scenariul are grijă să se îndepărteze la mustaţă de comedia americană, de clişeele ei, la fel cum eroina este îmbrăcată şi machiată, astfel încît să fie şi ea la limita prostului gust. Pentru că, din nou, scenariul reuşeşte performanţa ca într-o oră şi jumătate să facă timp ca în interiorul eroilor să se producă subtile transmutări, astfel ca la sfîrşit să le descoperi cu totul schimbate. Fără îndoială, fără Binoche şi Reno altfel ar fi stat lucrurile. Daniele Thompson declara că se gîndea de mult la o secvenţă în care Macy Gray să cînte "I Try", iar aparatul să se odihnească pe figura luminoasă şi deschisă a lui Juliette Binoche. Este într-adevăr reconfortantă această Juliette Binoche, care are ceva de infirmieră în felul în care priveşte lumea, care pe trei sferturi din film e aproape de nerecunoscut, trebuind să facă şpagatul pe sîrmă. Eroina ei pare frivolă, dar nu e, pare prostuţă, pare neatentă, dar nu e deloc. Într-un spaţiu îngust de manevră, cum te-ai întoarce pe călcîie, actriţa franceză glisează imperceptibil, se modifică cu fiecare secundă, pentru ca în momentul în care apare fără fard partida să fie cîştigată. Şi la Jean Reno o schimbare se produce. Bărbatul slab, cu pungi sub ochi, parcă ros de o boală (dar aceasta nu e fizică), speriat, şi de aceea dur, singur (e obişnuit cu drumurile, cu fran-gleza, cu hotelurile), se modifică şi el pe dinăuntru, ceva se topeşte în el. Nu trebuie, categoric, doar replici bune şi savante întorsături de situaţie. La un bun actor totul se vede sub piele, ca şi cum ar fi translucid, nu are nevoie de replici.

Decalaj orar are şi umor, are ironii la adresa stării de lucruri din Franţa ("totul e complicat aici" - spune Reno, şi replica e foarte actuală), ironii care în gura oţetită a lui Reno sună şi mai usturător, dar are un lucru care le lipseşte comediilor americane gen Nopţi albe la Seattle, şi anume gramul de umanitate care să ne apropie personajele în acelaşi timp în care ele se apropie între ele.