Dacă pentru autorităţi, calitatea Sibiului de capitală a Uniunii Europene se discută în funcţie de tot felul de standarde administrative pentru artişti lucrurile sunt mai simple: este Sibiul capabil să genereze o artă dinamică, în dialog real cu publicul, stârnind interesul unui oameni veniţi din Europa sau de dincolo de graniţele ei? Răspunsul este pozitiv şi el nu se referă doar la aceste zile aglomerate ale Festivalului, cînd străzile oraşului sunt dominate de agitaţia opţiunilor, de controversele legate de tipul de dialog cultural provocat de Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu, ajuns acum la cea de a XV-a ediţie a celui mai vital festival de teatru din ţară. Laborator al noului, încurajînd formele neconvenţionale, Festivalul din Sibiu este un semnal venit din viitor atît în ceea ce îi priveşte pe creatori, cît şi pe spectatori. Şi este important de subliniat că unul dintre purtătorii dinamici ai unor modalităţi noi de a crea nelinişte în sufletul spectatorului (venit poate iniţial să consume timpul), este regizorul ucrainean Andriy Zholdak, artist care s-a afirmat la Sibiu şi a cărui glorie mondială a pornit de aici.
Othello nu e maur
Spectacolul Othello?! jucat luni 28 mai 2007, reluat într-o versiune nouă determinată de împrejurări concrete, a adus din nou în atenţie semnele de interogaţie şi exclamaţie care însoţesc, pe afiş, titlul-nume al protagonistului.
Crima e integrată în desenul spectacolului de la bun început. Masivul şi copilărosul conducător al flotei veneţiene, maurul Othello (în spectacol, interpretul, Constantin Chiriac, vital şi extrovertit, nici nu e prea maur) începe prin a-i face vaporaşe Desdemonei, dar joaca asta - devenită dragoste, apoi căsătorie - nu se va termina bine şi regizorul construieşte metafore scenice de o puternică expresivitate în care indiferenţa, prostia, răutatea construiesc prin elemente de mişcare şi decor climatul crimei.
Batista n-are importanţă
Batista roşie pierdută, furată, chiar găsită, este pînză de vapor şi lenjerie intimă, nu lipseşte, ci prisoseşte, ea e la gîtul Desdemonei, cînd Othello o ucide. Intriga pusă la cale de Iago depăşeşte puterea de a dăuna a manevrelor manipulatorii aparţinînd unui mic grup de oameni rău intenţionaţi; hârtiile, sutele, miile de hîrtii, care o demască pe Desdemona inundă scena, o acoperă ca un linţoliu, nu se mai pune problema dacă Othello e îndreptăţit să creadă sau nu în trădarea ei, trădarea ei e evidentă din moment de tot cosmosul participă la demascarea femeii-copil, incapabilă să se apere.
Desdemona moare în mai multe rînduri şi în mai multe feluri, e condamnată de propria ei credulitate, de neputinţa de a percepe şi de a înţelege răutatea oamenilor. Nu cuvîntul este motorul dramei, ci impulsurile dificil de expus raţional ale grabei de a fi, cea care înlocuieşte răgazul gîndirii. Trupa joacă această grabă cu profesionalism şi dexteritate, cu aceea ştiinţă - din ce mai rară pe scenele româneşti - de a sugera gîndul prin retorica gestului. Bucuria dată de spectacol nu vine din sentimentul participării la impunerea inovaţiei teatrale, ci din imersiunea în starea de transă sever controlată - aşa cum probabil funcţiona la începuturile tragediei.