După aproape patru secole bătrîna poveste a guvernatorului maur care şi-a ucis soţia din gelozie nu mai poate isca acelaşi interes pe scenă, ca şi în lectură, unde impactul (mediat doar de traducător) îşi află rostul său cultural bine definit, cu toată îngăduinţa pentru "colbul" aşezat peste eroii şi întîmplările din acel Cipru căzut în stăpînirea Republicii Veneţiene. Tînărul regizor ucrainean Andryi Zholdak, artist apreciat astăzi în Europa pe scenele unor mari festivaluri, dar şi la Olimpiada teatrală de la Moscova, unde a fost remarcat alături de celebrii Lev Dodin şi lituanianul Nekrosius, s-a impus prin modernitatea lecturilor sale scenice după Trei surori, Căsătoria, Taras Bulba, Pescăruşul şi Idiotul, aceasta în două variante, una ucraineană, cealaltă realizată chiar la Teatrul Radu Stanca din Sibiu.
Acum el încearcă tocmai să spulbere "colbul" de pe acest text, să se detaşeze aproape brutal de litera lui şi să reinventeze un discurs scenic menit a coborî personajele shakespeariene din ambianţa sacrosanctă a muzeului în lumea începutului mileniului trei, bîntuită de proliferarea răului şi populată de chinuitoare întrebări cu privire la condiţia artei şi a omului. Spectacolul său este modern nu numai prin Interpretarea "mitului", ci şi prin limbajul pe care-l propune, cu insolite interferenţe între teatru, operă şi cinematograf, cu o plasticitate corporală ivită parcă din lumea dansului şi a pantomimei, ori cu şocante efecte de lumină şi sonorităţi live, subordonate în mod ingenios ritmului acestui discurs cînd alert, de o sangvinitate năucitoare, ca pe parcursul primului act, cînd convertit la ritual, dar de o solemnitate rece, antiteatrală, ca în acel final unde Othello, Desdemona matură, Desdemona copil şi "Cîinele morţii" păşesc spre hotarele nefiinţei, ori în ultima scenă, cînd Iago "cel rău" îşi ia cu sine victimele şi le trece prin acea oglindă dintre realitate şi ficţiune în lumea lui, dincolo de care "totul e tăcere". Modernitatea viziunii regizorale este excelent servită şi potenţată de cadrul scenografic creat de bulgarul Kolio Karamfilov şi asistenta lui conaţională Tatiana Dimova, cu acele uşi sau numai rame ale uşilor ce dau o neaşteptată adîncime spaţiului de joc, conferă spectacolului un plus de mister şi ne permit să asistăm la multiplicarea faptelor şi a relaţiilor dintre personaje, în planul îndepărtat al scenei, ca o contaminare universală a unei lumi nevindecate de păcat şi de seducţia răului. Este păcatul ancestral, dar şi păcatul eroilor, şi păcatul artistului creator, poate chiar păcatul poveştii ce se încăpăţînează să supravieţuiască!
În viziunea lui Zholdak şi a valorosului om de teatru Rolandas Rastauskas, consilierul său artistic, luăm cunoştinţă mai degrabă de nefericita poveste a Desdemonei şi a nesăbuitului Othello, mereu manipulaţi, împreună cu tînărul Cassio, de Răul omniprezent ce sălăşluieşte în Iago, care la rîndul său este manipulat (telefonic şi nu numai) prin misterioasele semnale şi impulsuri ale Răului cosmic! O culme a răului ce ne parvine prin cuvinte (iar Zholdak este un duşman al cuvintelor, conştient că în teatrul contemporan ele trebuie să-şi afle substitutul sau complementaritatea vizuală capabilă să emoţioneze) îşi găseşte expresia scenică uluitoare, emblematică, halucinantă la sfîrşitul primului act, cînd Othello şi cei din jur sunt bombardaţi de sute şi mii de scrisori purtătoare ale veninului minciunii (de ce nu antrax?), ca o energie negativă menită să alimenteze însuşi îngerul morţii. Între realitate şi ficţiune ori, mai bine zis, între coşmarul visului şi coşmarul realităţii, ce coexistă şi se contopesc, Desdemona va fi marcată de o teribilă infirmitate fizică. În spiritul aceleiaşi ambiguităţi de planuri, real şi imaginar, Othello şi Iago vor traversa cele mai surprinzătoare medii: cînd ambianţa derizorie a unei frizerii, cînd o fermă de vaci, unde primul este un vrednic împărţitor al laptelui energizant şi purificator, cînd o crescătorie de păsări, unde cei doi sunt "paraşutaţi" de la înălţimea unui posibil spaţiu biblic, cînd acel infinit acvatic, întrupat ca o invazie a roşului, care îi va acoperi premoniţial pe maur şi pe micuţa Desdemona, iar în final îl va înghiţi pe Othello împreună cu leşul nefericitei sale soţii.
La tot pasul spectacolul te provoacă prin numeroase elemente de recuzită cu valoare simbolică şi metaforică (laptele, oul, focul, apa, cărămizile, valizele), adeseori prezente, ca un laitmotiv, în creaţiile lui Andryi Zholdak, în timp ce culoarea, lumina şi sunetele, purtătoare de tensiune lirică sau dramatică, învăluie atît personajele de prim-plan ale acestei noi şi şocante poveşti despre miezul unui text vechi, cît şi personajele create de regizor, cum sunt "Madona veneţiană" sau "Cîinele morţii". (A nu se uita mitologiile orientale, în care cîinele este mediatorul între vii şi morţi sau Călăuza muritorilor către tărîmul fără de întoarcere.)
Performanţa acestui incitant şi remarcabil spectacol, nelipsit de unele sincope, de senzaţia unor repetări sau de momente cînd sangvinitatea execuţiilor îşi pierde suflul emoţional, ar putea fi contestată sau minimalizată din perspectiva riscului tinerilor spectatori de a nu reuşi să cunoască de aici conturul poveştii imaginate de Shakespeare. Acestora le stă la îndemînă însă textul shakespearian, în timp ce spectacolul lui Zholdak le va înaripa iniţiativa interpretativă şi îi va îndemna să descopere noi şi noi întrebări legate de impactul acestui text cu spiritul culturii contemporane. Sentimentul împlinirii regizorale se regăseşte nu de puţine ori şi la nivelul interpretării. Mă refer nu numai la protagoniştii cu o bogată experienţă profesională, cum sunt Constantin Chiriac (Othello), Virgil Flonda (Iago) şi Diana Văcaru Lazăr (Emilia, soţia lui Iago), ci mai ales la surpriza unor memorabile evoluţii ale foarte tinerilor Anca Florea (Desdemona adultă), Ofelia Popii ("Cîinele morţii"), eleva Tania Anastasof (micuţa Desdemona) şi Alin Olteanu (Cassio), lîngă care am urmărit convingătoarele apariţii ale actriţelor Codruţa Vasiu (Madona veneţiană) şi Diana Fufezan (Veneţianca), sau aportul dăruit al unor interpreţi în plan secund, ca Pali Vecsei (Bufonul), Florentina Ţilea (Băiatul veneţian), Ovidiu Moţ, Adrian Neacşu, Ovidiu Popa, Cătălin Pătru şi Florin Coşuleţ (Oamenii lui Iago). Se va vorbi mult despre acest spectacol. El reprezintă o experienţă culturală benefică, în care se poate lesne recunoaşte şi năzuinţa scenei sibiene de a servi progresul artei spectacolului.