Semne divine sau hazard - The Messenger: The Story of Joan of Arc

The Messenger: The Story of Joan of Arc este cel de-al optulea lungmetraj şi, de departe, cel mai ambiţios din filmografia lui Luc Besson. Pentru a fi în ton cu eroina lui, care pretindea că Dumnezeu îi vorbeşte pe mai multe voci, ne-am putea lansa, la rîndu-ne, într-un mic, dar inofensiv delir mistic. Luc Besson a filmat cea mai mare parte din film în Cehia. 8 este cifra fetiş a Cehiei, de regăsit în anii care au marcat decisiv istoria acestei ţări (1848, 1918, 1938, 1948, 1968). Nu-mi cereţi detalii istorice, credeţi-mă pe cuvînt. Acelaşi 8, interpretat în textele sfinte ale Vechiului Testament ca un şarpe care-şi muşcă, scuzaţi, coada, regenerîndu-se, era în acelaşi timp cifra secretă a celui mai fidel companion al Ioanei d'Arc, Gilles de Rais (mai exact, doi opt culcaţi). S-ar părea că, venind în '98 (!) în Cehia pentru a filma impresionantele scene de luptă, Luc Besson se autoplasa sub protecţia acestei cifre miraculoase care, conform vechilor credinţe ale Kabbalei, era nici mai mult nici mai puţin decît simbolul gloriei. Să fi fost sau nu un semn?

În mod similar, într-una dintre cele mai riscante scene din ultima parte a filmului, Ioana lui Besson îşi pune aceeaşi întrebare: sabia pe care a găsit-o la 12 ani a fost sau nu un semn divin? Şi, culmea, capătă chiar nişte răspunsuri, din partea unui personaj (Besson se grăbeşte să-l crediteze pe genericul final pe acest, pînă la urmă, "avocat al diavolului", ca fiind materializarea Conştiinţei eroinei. Dacă primul impuls e să pufniţi, amintiţi-vă că, la Fight Club, acelaşi truc vi s-a părut genial.), evident, absent din manualele de istorie şi jucat cu o plăcere sadică de Dustin Hoffman. Ea poate fi un semn divin (sabia, aureolată, cade din cer!), dar, la fel de bine, poate fi o victimă a hazardului pămîntesc (sabia cade din mîna unui soldat răpus în luptă - ceea ce e încă onorabil - sau, pur şi simplu, e aruncată în silă de un soldat plictisit - asta da blasfemie!). Neaşteptata şi amuzanta vizualizare a tuturor acestor variante spune totul despre însăşi atitudinea detaşată a regizorului în faţa subiectului său. Şi mai spune ceva: că, în cazul unei asemenea istorii "alunecos-glorioase", orice interpretare este posibilă.

Numai de glorie nu a avut însă parte această interpretare "demistificatoare" (vezi şi articolul din nr. trecut, "Suspiciuni de serviciu"), la care a contribuit nu doar Besson, ci şi coscenarisul Andrew Birkin. Şi, într-un fel, era de aşteptat o asemenea primire din partea unei bresle atît de conservatoare, pentru care (aproape) orice remake e o blasfemie (cu atît mai mult acesta, care pune sub semnul întrebării tocmai misiunea divină a eroinei) şi care, ca o elevă cuminte, nu se închină decît la +(c)oanele lui Dreyer şi Bresson. Cu riscul de a le ignora pe acestea două (deşi nu intenţionez cîtuşi de puţin acest lucru), trebuie spus că aşa, şi nu altfel, ar fi trebuit să arate astăzi un film despre Ioana d'Arc. Megashow destinat publicului (şi se ştie că Besson îşi face filmele gîndindu-se în primul rînd la public şi în ultimul rînd la critici), adaptat la rigorile lumii (post)moderne şi - suprem anacronism - beneficiind, cînd şi cînd, de uneltele Diavolului, Efectele speciale. Vi se pare că scenele de bătălie din Ioana d'Arc aduc cu un joc video la care ai, din start, "două vieţi"? Sau că viziunile Ioanei par desprinse dintr-un videoclip (o să spuneţi kitsch-os, dar hei, Ioana era o ţărancă obişnuită, nu stră-stră-stră...-bunica lui Michel Gondry)? Sau că, în plin carnaj, e total deplasată o ghiulea inscripţionată cu un "Hello" şi aruncată de francezi în tabăra engleză (Besson "ţinteşte" cum nu se poate mai bine în "confraţii" lui americani!)? Sau poate că Ioana d'Arc-personajul pare un soi de "junkie" vizionar corcit cu virtuala Lara Croft şi cu un rocker isteric şi posedat care agită mulţimile şi se aruncă de pe "scenă" în braţele lor? Foarte bine.

Inducînd aceste impresii, filmul devine "actual" (în sensul destinării lui unui public actual), iar atracţia exercitată la vremea respectivă de personajul central - lesne de înţeles. În rolul fecioarei din Orléans, Milla Jovovich este extraordinar de credibilă (chit că unii nu reuşesc să vadă dincolo de stofa ei de fotomodel), poate tocmai pentru că - incredibil detaliu de "making of"! - n-a crezut nici măcar o clipă în povestea Ioanei d'Arc. Ea joacă însă isteria (ca să nu zic demenţa) din a doua parte cu aceeaşi intensitate cu care, în prima parte, crede în misiunea ei, pentru ca în a treia parte să se îndoiască. Pentru actriţă, este un tur de forţă infinit mai solicitant (şi mai riscant chiar) decît rolul extraterestrei roşcate Leeloo din The Fifth Element. Similitudinile dintre Ioana d'Arc şi Leeloo - două personaje investite cu o misiune pe care o duc la capăt cu orice sacrificiu - nu constituie o surpriză pentru cei familiarizaţi cu filmografia lui Luc Besson.

Aproape toate personajele sale se pliază acestui model eroic: de la Jacques Mayol în Le Grand Bleu şi Léon, trecînd prin Nikita, pardon, La femme Nikita! Nici unul nu este însă mai aproape de Joan of Arc decît scafandrul din Le Grand Bleu. E foarte interesantă alăturarea acestor două filme, aparent diferite, realizate la 10 ani unul de altul. Ambele debutează cu o secvenţă explicativă a traumei ulterioare a protagoniştilor - Jacques asistă la înecul tatălui său, Ioana la înjunghierea sorei sale. Jacques (Jean-Marc Barr) este extrem de sensibil şi de feminin, Ioana este extrem de dură şi de masculină. Amîndoi au viziuni asupra morţii - în Le Grand Bleu, apa "coboară" din tavan, în Joan of Arc, iedera o împresoară pe eroină - şi o primesc, la final, ca pe o binecuvîntare. Şi, poate cea mai neprogramată similitudine dintre toate, ambele personaje sunt într-o relaţie "afectivă" cu un... delfin: Jacques - la propriu, Ioana - prin devotamentul ei pentru viitorul rege al Franţei, Charles al VII-lea, zis şi "Dauphin"! Cu excepţia că nici o instanţă din lume nu i-ar fi putut impune lui Besson un happy-end* pentru povestea Ioanei d'Arc aşa cum l-au forţat americanii să schimbe finalul din Le Grand Bleu.

Şi pentru că tot am început cu un delir, să terminăm în aceeaşi notă: nimic nu ne împiedică să vedem în destinul martirei Ioana d'Arc adulată de poporul francez şi condamnată de instituţiile religioase ale epocii însăşi soarta lui Besson. Înlocuiţi doar "popor" cu "public", "martiră" cu "cineast cult" şi "instituţii religiose" cu "critici de film". Peste 500 de ani, poate că îi va veni şi lui rîndul...

*Unul dintre scurtmetrajele văzute anul acesta la Clermont-Ferrand găsea un final fericit destinului Ioanei d'Arc, demn de cele mai aiuritoare teorii ale conspiraţiei de astăzi. Filmul înainta ipoteza că în locul ei a fost arsă o altă femeie şi că adevărata Ioana a trăit fericită pînă la adînci bătrîneţi.