În lumea ei secretă - Iris

Filmul lui Sir Richard Eyre a deschis Festivalul de film european, fiind un eveniment şi prin prezenţa autorului său la Bucureşti.

Lansat în 2000, Iris a înregistrat un cearşaf de premii şi nominalizări, impresionînd mai ales prin povestea de dragoste dintre Iris Murdoch şi soţul său, John Bayley, decît prin dimensiunea intelectuală a vieţii romancierei. Scenariul a fost scris de Richard Eyre şi Charles Wood, după două din cărţile autobiografice ale lui Bayley, Elegy For Iris şi Iris: A Memoir. Richard Eyre declara la Bucureşti că a dorit în principal un love story, o poveste despre cum doboară iubirea toate opreliştile.

Iris Murdoch a fost diagnosticată în '98 cu Alzheimer şi a murit un an mai tîrziu. Boala şi suferinţa au impresionat opinia publică, dînd vieţii acesteia şi love story-ului cu Bayley o aură specială. Probabil că dacă scriitoarea n-ar fi sfîrşit de Alzheimer, filmul de faţă nu s-ar mai fi realizat. Totuşi, Alzheimerul are valoare dramaturgică. Mintea odinioară strălucitoare şi fecundă, invadată de neant, poate sugera o abordare cinematografică în care memoria să dea în permanenţă replica prezentului, să-i fie acestuia un contrapunct. Flash-back-urile din film au sarcina de a recupera trecutul, de a acoperi acele zone de umbră devastate de boală. Iris Murdoch spunea într-un interviu dat la debutul bolii că Alzheimerul înseamnă să fii într-un loc foarte rău, foarte liniştit şi foarte întunecat. Alegerea lui Eyre, cea de a amesteca în permanenţă, haotic, prezentul cu trecutul, păstrează aerul vag al întregii pelicule. Montajul nu te lămureşte de multe ori dacă flash-back-ul e în mintea tot mai întunecată a eroinei sau e intervenţia din off a regizorului. Pe de altă parte, trecerea permanentă şi fluidă de la prezent la trecut îi permite cineastului să dea partituri generoase actriţelor Judi Dench şi Kate Winslet.

Iris Murdoch s-a căsătorit în 1956 cu John Bayley, care era profesor de engleză la Oxford. Înainte, avusese o viaţă sentimentală interesantă, printre iubiţii ei numărîndu-se Raymond Queneau, Sartre şi Elias Canetti. Filmul ne face o idee despre viaţa pasională a romancierei, sugerînd prin asta interesul pe care ea îl dădea experienţei şi mai puţin încercînd să redea realitatea în ansamblu.

De altfel, într-o secvenţă foarte frumoasă montată în acelaşi stil fluid şi vag al ansamblului, trecutul şi prezentul intră unul în celălalt în timp ce John Bayley deschide o uşă. În trecut, o descoperă pe Murdoch cu un străin în pat. În prezent, o priveşte scriind absorbită. Montate, cele două momente devin unul şi acelaşi, sugerînd foarte discret teama soţului în faţa lumii secrete a femeii iubite, un univers în care el nu are acces şi care i se închide înainte răpindu-i-o. Sir Richard Eyre spunea că cinematograful n-are instrumente să intre în mintea unui scriitor; tot ce poate face e să-l arate scriind. Cînd Judi Dench scrie cu jerseul ei albastru şi bretonul tuns rotund, cuminte, nu ajunge la spectator febrilitatea minţii, ci o linişte ieşită din cotidian. John Bayley spunea că scrisul era pentru Iris Murdoch o activitate liniştită şi misterioasă, şi că devenea calmă numai cînd se apuca de o carte. Iris Murdoch îşi concepea cărţile în minte, inclusiv dialogurile şi numai pe urmă începea să scrie. John Bayley, oricît de mare ar fi fost iubirea, nu a înţeles-o pe deplin pe femeia lîngă care a trăit 42 de ani, iar filmul îşi dă silinţa să spună asta. Riscul e totuşi cel cu care se confruntă orice film de dragoste - de a fi asaltat de melodramatic, de dulceag. Dacă intră şi Alzheimerul în ecuaţie, impresia generală poate trimite la A Beautiful Mind (şi ea), unde tot despre un cuplu ce încearcă să supravieţuiască iraţionalului şi neantului e vorba (filmul are şi coproducători americani).

Iris îi arată cui vrea să vadă pericolul acestui gen de relaţii unde cei doi iubiţi nu se identifică şi rămîn din cauza scrisului plini de mister, dar e în primul rînd o poveste de dragoste zdruncinată de boală şi de apropierea morţii. Una din replicile frecvente ale lui Iris Murdoch era Cînd plecăm? / When are we leaving? replică ce îi îngheţa pe toţi cei care o auzeau pentru că aducea în prezent un viitor foarte apropiat, grăbea sfîrşitul.

Iris e un film care nu se oferă din prima. La prima vizionare te poate impresiona neplăcut melodrama asemănătoare celei din A beautiful mind. Pe urmă, însă, capătă mai multă culoare anumite legături, cum ar fi cea care asemuieşte izolarea în scris cu izolarea în boală.


Iris, 2001, coproducţie Marea Britanie-SUA, 90 minute

Regia: Richard Eyre
Scenariul: Richard Eyre şi Charles Wood
Imaginea: Robert Pratt
Montajul: Martin Walsh
Muzica: James Horner
Cu: Kate Winslet (Iris Murdoch tînără), Judi Dench (Iris Murdoch în vîrstă), Hugh Bonneville (John Bayley tînăr), Jim Broadbent (John Bayley în vîrstă), Eleanor Bron, Angela Morant